XV       Corporate Recruitment Manager – n-am dubii asupra acestui identităţi în ochii celor care mă iubesc. Nu-i înspăimântător, îi ţin departe de eforturile mele de-a ajunge la serviciu înainte să mă dezmeticesc, de a nu mai pune picătură de alcool în apartament – numai astfel nu dau bir cu fugiţii, numai astfel nu-mi activez reflexele ce-mi cer supravieţuire prin efort minim. Blestem subţire printre dinţi conştient că trebuie să nu decepţionez pe nimeni dacă-mi vreau binele. Trebuie să mă schimb – să descopăr că, de fapt, sunt masochist? Nu mă dau bătut, trec prin mine ca prin zloată, purtat de o imagine călăuzitoare: Tavi cunoaşte un tip al cărui tată i-a făcut rost de un post la o mare bancă internaţională, care a rezistat la post numai două luni din cauza presiunii nimicitoare, iar acum nu mai are pereţi de care să se dea cu capul, nu poate crede că „măgăruş de catifea, ce să dă nu se mai ia”. Nu mă dau bătut, nu contest maşinăria Vialis ca şi concept, pasta de oameni din ea ce oficial formează „cultura companiei”, scaunul meu rotativ de piele şi cât de mult trebuie să vindem. În fiecare dimineaţă întru pe uşă cu inima cât un purice, beau repede un suc de portocale pentru a-mi demonstra că nu am căzut din lac în puţ – îmi reamintesc că fondul de protocol din Publimax era destinat, din nou, numai directorilor. Când sunt pe muchie de cuţit recurg la vechiul truc: merg direct la veceu, rămân baricadat până ce puful de pe ceafă se încolăceşte pe locul lui de odihnă; mă gândesc la ce-am fost şi ce-am ajuns nu pentru că am nevoie de răspuns, nu pentru că mă paşte o autoevaluare în următorul meu coşmar, nu pentru că muşchiul inimii face antrenament şi ordonă creierului felurite aberaţii – însă întotdeauna trebuie să existe un motiv şi asta-mi dă putere mai departe. Mi-e dor de vremurile în care citeam cărţi pe veceu, în care nu foloseam buda la serviciu drept adăpost în stare de asediu. Orice vulpoi ştie că dacă mi-e dor de ceva înseamnă că am prea mult timp la dispoziţie, că nu s-a pus biciul pe mine cât trebuie; însă nu cer să lucrez mai mult cât timp nu ştiu exact pe ce lume mă aflu, deşi mi-e clar de unde iau banii. Cred că Trandafir a intuit ceva, mi-a cerut să identific numele cu feţele primelor trei nivele de conducere înainte de a împlini o lună în noul locaş de cult al personalităţilor. Are dreptate, a trecut aproape o lună de directorat, în practică parcă a trecut o zi, alteori cinci ani. Nu ştiu ce să mai spun, mă opresc la ceva sigur: Corporate Recruitment Manager. M-a ispitit oferta de muncă de parcă o carte de vizită aduce fericirea, de parcă în ultimii cinci ani aş mai fi mâncat slănină scobită din borcan. N-am ştiut în ce mi-am băgat coada, ca manager de-abia îmi formez baza profesională. O clipă am crezut că Anamaria îmi vrea binele – am fost prea orbit de dragoste să intuiesc că, de fapt, ea cere de la mine împlinire socială de parcă aş fi un ogar printre găini balamute; şi mai rău, ea continuă să înveţe precum o maşinărie dulce, îşi închipuie că poate trece orice examen despre anomaliile speciei, indiferent cât de aberantă la origine. Şi iată-mă ajuns printre străini care provin din alte concepte culturale, care au nume imposibile pentru o memorie normală. Ce mă fac? Forţe oculte ale insurmontabilului, vreau o direcţie clară, să fac ceva prin care să fiu confortabil! Dacă mi s-ar lua un interviu n-aş şti ce să răspund, am cea mai cumplită senzaţia din lume: sunt un tinerel de care fac mişto fetiţele pe marginea drumului. Contracarez, îmi dau cartea de vizită prietenilor. N-aş fi crezut să accept că partea bună a acestui conglomerat este că manager nu-i tot una cu director. Dar atunci când te prelingi din norii cei mai pufoşi trebuie să te concentrezi pe un singur lucru: să nu te dai cu capul de toţi pereţii. Acum mă cred în siguranţă, mi-am promis să nu mai beau noaptea dacă nu e week-end, toţi am agreat că ce-a fost a fost, o reacţie secundară. Şi chiar mă prefer cu mintea limpede, mai ales că Anamaria e pe post de coţofană/ucide-o toaca de fiecare dată după ce-mi ung maşinăria. Limpede la creier, de-abia acum am ajuns să apreciez că în Publimax nu-mi puneam problema dacă sunt mânat de-un plan, management de proiect la ultima virgulă; aici prea mulţi sateliţi ai creierului apăruţi inopinat nu-mi dau pace, fără să-mi ofere o soluţie la picioare. De când mi-am schimbat serviciul am înghiţit De unde şi până unde? Cum se face că? Tu ce părere ai? Ce-ar fi dacă? pentru opt ani înainte. Ăştia nu înţeleg că, pentru început, vreau ceva clar, un plan de atac. Să mă leg de cineva. Ştiu că placa turnantă e Trandafir, om bun în sistemul lui de şmecherii, dar prea alunecos, uns cu alifii străine. Ce mă fac? Cică mai vorbim, să-mi conduc programul după gustul meu, sunt responsabil pentru rezultatele mele. La aşa ceva s-o fi referit Unchiule prin „trebuie doar să fii alert la faptul că instinctul tău e mai sensibil la impulsul de tip Publimax. Nu te-aş fi numit <ultimul trepăduş>, însă n-ai fost om de management”. Ştiu că lumea aşteaptă decizii de la mine, nu trebuie să-mi repete nimeni. Chiloţii îmi dârdâie pe mine. Nu-i amuzant, par de tablă galvanizată ieftin. M-au prins încorsetat în fişa postului definită pe la colţuri, n-am unde s-o iau razna, expiez pentru greşeli efectuate dintr-un timp Înainte de Vasile. Din nefericire nu vărs aberaţii: un tip din vânzări s-a uitat pe situri pornografice de pe calculatorul companiei; concluzie: l-au zburat de la ultimul etaj cu satisfacţie maximă. Un alt tip din vânzări a fost invitat de un client la cină, acolo i s-a propus salariul pe şase luni pentru tratament aparent nediferenţiat; luat prin surprindere, a acceptat; aceeaşi concluzie, aceeaşi satisfacţie. Un prăpădit în delegaţie c-o directoare de peste mări şi ţări i-a sugerat că e îmbrăcată bine, pentru ce? vipera, străină de obiceiul locului, s-a simţit ultragiată, şi-a dat arama pe faţă: e secată de sexualitate. Nu continui, am înţeles: avem cazuri ce denotă probleme de resurse umane care se discută în şedinţele cele mai înalte. Şi care se sparg în capul meu, întrucât, prin urmare, trebuie să angajăm suflu nou. Trandafir e harcea-parcea, biciul pe spatele meu – cică nu e lucru de şagă întrucât Vialis angajează numai crema de pe piaţă, nu punem anunţuri în ziare, nu angajăm companii de recrutare, nu luam şpagă, nu acceptăm prietenii angajaţilor, preferăm să muncim ca ultimii oameni şi să angajăm prospături din campusurile universitare numai după ce îi trecem printr-un proces standard, impus de ipochimeni de care ne desparte nu numai Ungaria. Am avantaj competitiv: când e luni parcă e miercuri, când e joi parcă e marţi. Altfel n-aş rezista forţelor statice pornite împotriva mea. Şi mă trec din nou apele; nu e frumos, dar adevărat: ieri am format hărţi din sare la subraţ, recunosc acea stare dezintegratoare gata să lovească în moalele capului – îmi răsucesc forţa gândurilor gata să produc strategia de acţiune pe care o cer ăştia împotriva instinctelor formate de când eram în burta mamei, de când ei nici nu ştiau cu ce se mănâncă chestia asta. Deşi am nevoie de Trandafir pentru un sfat venit ca de la tatăl meu original, cum să împac şi capra şi varza? Mă gâdilă un firicel de transpiraţie prin părul axilar. Ce mă aşteaptă? – nu mai departe de aseară în drum spre casă am mirosit ca un golan. Culoarea pereţilor îşi pierde din însemnătate, înţeleg că a venit momentul alfa: ies afară din birou cât se poate de serios, la bude o cotesc înspre bărbaţi. Mă clătesc pe faţă să nu mă simt trişat de cine ştie ce spirite ce vâjâie alandala pe la noi pe etaj, mă aşez pe colac cu pantalonii nelăsaţi – vreau să cuantific cât de albastră e situaţia. Brusc apreciez perioada de aselenaj, zilele în care bombăneam că ne cizelează aşa-numitele soft skills în loc să trecem la treabă cu adevărat: Cum să devii un comunicator mai versat, Eficienţa la serviciu în şapte trepte, Atletul Corporativ, Cariera în Vialis, bla-bla-bla. M-am aşteptat să primesc mură-n gură despre cum împarţi proiectele în sarcini de serviciu, nu să mă ducă nemernicii în situaţia de a sta pe budă cu pantalonii strânşi pe burtă. Mă consolez că, pentru moment, îmi ţin maţele în şah, nu mă fac de cacao. M-am bucurat când Trandafir, după două săptămâni de la angajare, mi-a trântit fişa postului/job description dintr-un manual al companiei; între timp am înţeles că fişa bate prin bălării la întâmplare, nu-mi pun punctele forte sub reflectoare. Sperasem să ajut străinii, să-i integrez în cultura noastră milenară, însă ţi-ai găsit: va trebui să atrag candidaţi potriviţi, la momentul potrivit, din surse potrivite, plătind preţul potrivit; după care să administrez procesul de selecţie utilizând standardele corporaţiei lui peşte prăjit, să intervievez şi eu dar fără să am putere de decizie (cum adică fără putere de decizie? cacofonia dracului!). E prea complicat, mă uit la sulul de hârtie igienică ca la un oracol – dintr-o dată neonul nu mai bâzâie. Cum să nu mă sperii? Până acum nici nu l-am auzit, cine ştie de câte alte chestii nu-mi dau seama că există. Nu vreau s-o iau razna, mă gândesc la ale mele: nu ştiu ce strategie să aplic. Strâng cureaua, nu fac pe mine mai departe. Într-un fel rămân un tip special. Rutina salvează cel puţin două compartimente ale inimii. Nu pot accepta că n-a fost să fie. Mi-am făcut drum pe la Nina, am plecat de la conceptul că frumuseţea umană a fost creată să producă plăcere ce anihilează orice stres insurmontabil. Dar te pui cu guşteriţa, pare-se că mi-a mirosit chiloţii de tablă şi nu vrea să se încurce-n nituri. Citez: „Tiemann mă crucifică dacă azi nu termin să-i îndosariez materialele pregătite în ultima şedinţă de conducere.” OK, înţeleg, la loc comanda, trec de bude trăgând cu coada ochiului, rezist tentaţiei şi nu-mi vine să cred de cum deschid uşa: iniţial am crezut că am birou de şmecher, nu observasem forţele statice ce-mi presează lent dar sigur creierii ferfeniţă. Transpir ca un animal la jug. Mă uit pe geam; aş putea spune multe despre ceea ce văd. Prefer să nu mă bag în seamă. Sunt responsabil de atragerea şi selecţia personalului din ţară, iar eu nu ştiu ce să fac în Bucureşti! Mă înec în salivă şi-n lacrimi. Apelez la un suc, plătesc un preţ pentru asta: regret că nu lucrez pentru Publimax, chiar dacă acolo numai şefii aveau acces la aşa ceva. Nici nu mi-am închipuit că istoria nu se va repeta, că nu voi fi iar şef pe plantaţia mea. Am sarcină să apar cu o strategie pentru atragerea personalului. De unde, din buzunarul meu stâng? Din sertar? Nimeni nu m-a învăţat! La cine să apelez? Trandafir mi-o cere, nu se poate ca tot el să centreze. Cu Anamaria nu mai am nădejde în ultima vreme, a intrat în line dreaptă pentru examene, tot repetă cât de împuţit e corpul uman – orice-ar zice, ăsta-i adevărul după primele două pagini. Unchiule lucrează într-o altă sferă, el miroase oamenii, n-are nevoie de strategii şi procese pentru a-şi recruta soldaţii. Băi, de ce ăştia din corporaţie fac lucrurile să apară aşa complicate? Dacă ar trece cu vederea să iau şpagă le-aş angaja imediat pe cei mai deştepţi studenţi din oraş. Maică-mea se laudă cu mine de parcă sunt cel mai genial director; n-am ce să-i cer dacă o iubesc în continuare, ş-aşa e stresată cu verificări de la circa financiară, s-aşa nu mă ajută pe cât i-ar cere datoria de mamă. La Ovidiu nici nu mă gândesc; deşi asta ar fi o cale prin care să-mi bat joc de el. Tavi? Sergiu? Profesorii mei de la facultate? Doamna educatoare? Tanti Clintu de la colţul străzii? Nu! – mă autodistrug dacă mă tot gândesc la alţii.