XIII
După un minut de milogit pe culoar, Anamaria în sfârşit deschide uşa. Trei suflete incendiate năvălim în micul apartament. Ne lovim unul de altul prin cuvinte seci: Bună, Sărut mâna, Salut. În cameră e fum, damf de creier pus la perete. Sper să fiu victima unei prejudecăţi şi mă prefac că nu remarc. Merg întins la geam, îl deschid cu mişcări largi, cu mari aşteptări. Degeaba, Anamaria nu mă ajută, pare să-şi ţină ochii crucişi, tricoul îi este impregnat de dungile unei materii cenuşii.
„Nu degeaba lumea spune că lupta pentr-o viaţă mai bună trece prin burtă.”
Nu pare a înţelege. Mi-e milă de tinereţea ei: săraca a învăţat ca o slugă. Nu-mi vine să cred în ce stare a adus-o Unchiule. I-a băgat în cap că-i poate aranja un concurs pe-un post la care visează cai verzi pe pereţi, fără ca alţi doctori stagiari să fie implicaţi; în schimb Anamaria trebuie să ia notă mare, întrucât lucrarea-i va fi arhivată pentru eternitate. Anamaria mea dragă a muşcat, a acceptat să vină la mare numai cu condiţia să rămână-n cameră, mi-e groază să privesc adevărul drept în faţă: nici sexul nu-i mai place; contrazice ce scrie în cărţi. Dar pot să-l trag la răspundere pe Unchiule când, teoretic, îi vrea binele? Învaţă pe bandă rulantă, turmentată toată, corpul ei la prima vedere e un sac de box. Se uită la noi de parcă noi am fi extratereştrii, de parcă n-ar trebui să fac faţă unor gânduri agresive ce şi-au găsit casă bună-n mine. Nu înţelege nimic pentru că n-o interesează, cedez din nou, ştiind că nu mă compromit: mă transform dintr-un dur supărat în bărbat absolut normal, o pup pe obraz.
„De-abia aştept să mă fac mare,” Ariana îmi clipoceşte pe după umăr.
„Măi, copilă, tu vezi cât învaţă Anamaria? Tu te uiţi la ochii ei? La pupat ţi-e mintea creaţă?”
Mă priveşte cu ură. De-abia aştept să arunce cu mucii în fasole, Hai, hai!, o îmbărbătez după ce-am stat ca prostul pe cearşaf. Zi-i ceva!, neuitând că domnişoarei nu i-a mai ajuns Marea Neagră şi, în directă relaţie, judecata mea a dat rateuri după amiaza asta. Privesc prin ea ca printr-o sticlă perfect lustruită – îmi impun să mă liniştesc, să ajung la concluzia că degeaba mă oftic că Anamaria îşi consumă picul ce i-a mai rămas din tinereţe, că la vârsta Arianei nu-mi închipuiam cum judecă fetele.
„Cum ţi-a mers azi, dragă?”
„Am trecut prin trei sute de pagini.”
„Bravo!”
„Ambele volume de Principiile de medicină internă au trei mii.”
„Da. Cam nasol… Noroc că eşti fată deşteaptă, tu mereu faci legături când nu te aştepţi, tu ţii minte cuvinte concepute să sperie oamenii ce stau în soare toată ziua. Apropou, mamă, ia-o pe Ariana la baie; după aceea intru eu.”
Maică-mea intră-n baie, dar nu cu aerul că s-ar conforma direcţiunii, nici că vorbesc în dodii (toţi ştim că e bine să dialogăm pentru a menţine căldura familială la nivel fermentat prin pale de foc-drag); calcă hotărât în şlapi, din ochi o împinge pe Ariana, închide uşa ca şi cum s-ar fi terminat scurtul spectacol în care ea fost regizor şi actor principal.
„Voi?”
Voi?, atât a mai rămas din Anamaria după o zi de învăţat. Mă prefac că nu remarc.
„Mişto la început. După care maică-mea şi cu Ariana au intrat în mare, m-au lăsat slugă la cearşaf.”
„Chiar aşa?”
„Nu m-am simţit slugă chiar de la început. Ştii şi tu: prima jumătate de oră te bucuri de valuri ca un copilaş, de furnicarul de fiinţe programate să se simtă fericite şi cu mintea anapoda; te uiţi la ele ca la motivul unei stări de bine neaşteptate, conştientizezi de ce briza marină are aplicaţii în medicină. Însă, după o oră de stat pe cearşaf, ceasul intern îţi dă alarmă. Le-am pus în ochi oglinda de voiaj, am fluturat din mâini la limita normelor de societate, dar ţi-ai găsit – fetele se distrau până la buric în apă, iar eu, salariat ce nu acceptă să i se fure banii, am fost legat de cearşaf ca un prostănac. Dacă ai fi fost şi tu acolo, în momentul ăla le-aş fi scos din apă în şuturi, te rog să nu le spui. Am crezut că tâmpesc e un eufemism, noroc că am început să mă gândesc la Vialis, am conchis că dacă n-am subaltern să mă ştie de şef nu înseamnă că respir aerosoli din plămânii altora. M-am mai liniştit, cât să accept că slugă la cearşaf e mai sănătos decât răstignit într-o sală de conferinţe. Am respirat din ce în ce mai adânc, mai aproape de buza valurilor, până la urmă am lăsat timpul în seama altora.”
„Ţi-am spus să n-o luam pe maică-ta cu noi.”
Palmele îmi transpiră instantaneu, atâta-mi lipseşte: război între muieri. Regret că m-am îndoit, c-am cedat impulsului necurat şi i-am testat reacţia la oftica generată de faptul c-am rămas slugă la cearşaf. În fond, Anamaria a supravieţuit unei zile îmbibate cu toceală, nu-i pot cere să se dea peste cap numai să vadă ce va ieşi din ea.
„Am glumit, să-ţi arăt că poate fi rău şi dacă nu înveţi o zi întreagă!”
„Las-o baltă. M-am plictisit de atâta apă de ploaie din care par a fi alcătuite corpurile noastre.”
Nisipul dintre degetele picioarelor sapă-n cea mai fină piele a mea. Nu cad în plasa acestei observaţii, zâmbesc Anamariei şi îmi îndepărtez degetele sub forma unei rozete ce, de regulă, îmi calmează nervii. Nu vreau să discut cu Anamaria acest subiect, să-mi explice ce mi se întâmplă la nivel de citoplasmă; nu dau răspuns întrebării scrisă pe pereţii camerei cu cerneală din care a rămas numai urma: de ce, Vasile?… ce te-a apucat?… Mi-e frică, trebuie să gândesc repede, să sar cumva de la una la alta.
„Ştii ce-am face noi acum dacă viaţa ar fi corectă?”
„M-ai asculta ceea ce am învăţat azi. Am nevoie să-mi sedimentez capitolele despre boli infecţioase înainte de a trece mai departe.”
Nu ştiu de ce m-am aşteptat la altceva. A dat strechea în Anamaria. Din seara în care a venit acasă cu vestea acestui aranjament e metamorfozată: o vrăjitoare ale cărui haine sunt arse pe rug degeaba, căci sexul n-o mai interesează dincolo de cele câteva pagini cu explicaţii savante, desene fără legătură cu mine. Îmi vine să dau cu pumnul în masă cât mai am timp. În schimb, mă agăţ de-o rază de lumină ce s-ar putea să nici nu aibă legătură cu mine: Unchiule e alert la nevoile Anamariei; imediat după ce-am plecat de la restaurant şi-a pus biciul pe sistemul de relaţii, iar miercuri, când Anamaria ca o floricică s-a dus să ridice biletele de mare, a fost pusă sub lumina unor reflectoare camuflate – timp în care ei şuşoteau, eu miroseam ceva, Sergiu şi Mioara ne-njurau, viitorul nostru se rescria, ei şuşoteau şi ne făceam de râs faţă de prieteni, ştiam chiar de-atunci şi sufeream, mă zvârcoleam ca un director în delir, ca un şaman pregătit să-i spun Mioarei esenţa într-o jumătate de oră, timp în care am făcut şi conversaţie ieftină. Într-adevăr, Unchiule, viziunea pusă-n practică e ceea ce-l diferenţiază pe un director de un nea gheorghe.
„Şi asta.”
„Atunci hai la treabă.”
„Însă mai degrabă ne-am săruta. Uite aşa.”
„Cu maică-ta după uşă-n duş?” zice după ce se dă la o parte, lăsându-mă cu buzele-n aer.
N-am nici o şansă. Sunt prins cu trei femei într-o cameră dublă de hotel. Flăcările iadului nu mă înspăimântă nici mai mult, nici mai puţin – mă uit în ochii Anamariei, aleg partea pozitivă a lucrurilor. Merg din la geam, dar nu câştig timp; instinctul trebuie să mă fi trimis aici cu un alt motiv. Mai fac o încercare: privesc în distanţă cât pot, pentru ce? marea bleagă, fără o sirenă în adâncul ei să-mi dirijeze starea de spirit. Schimb strategia, încerc să nu mă gândesc la nimic; degeaba, nu prind puteri din moartea gândurilor, nimic nu mai funcţionează în condiţii de urgenţă. Gata să capitulez, mă abat asupra Anamariei – între timp s-a aşezat la masă, pare hodorogită.
„Ne scoatem pârleala acasă. OK?”
„Tu ai zis-o. Am examenul de azi în două săptămâni.”
„Auzi, chiar crezi că acel examen nu va fi formal?”
„Ce vrei să spui?”
Nu mai fac turul camerei. Ne uităm ochi în ochi o fracţiune de secundă, îndeajuns să remarc câteva interstiţii în ei – vid ce se formează prin deformarea frumuseţii, semn că Anamaria a pus stăpânire pe mine la timp. Mi-e frică, îmi scuip în sân.
„Când Unchiule a vorbit cu Trandafir lucrurile au mers mai simplu. Mi-a fost frică, nu spun nu, însă am avut un interviu în care a trebuit doar să mă vând până la limita bunului simţ. N-am învăţat atât de mult. Chiar nu se poate să te stresezi mai puţin?”
„Nu uita că eu sunt doctor. Că Unchiule ne-a spus ce baftă chioară ai avut,” minte.
„Şi la voi nu se aleg oameni pe sprânceană, înţeleg?”
„Alternativa mea e să învăţ. Să mă asigur că n-o să omor pe nimeni. Unchiule mă ajută, dar nu-i pot cere mai mult decât să aranjeze concurs pentr-un post de care nu ştie nimeni.”
„Ce vrei mai mult?”
„Nimic, dar trebuie să învăţ. De ce nu înţelegi? Trebuie să am spatele tare dacă cineva contestă decizia la minister. Tu ce-ai fi înţeles dacă Unchiule ţi-ar fi spus să nu te joci cu focul?”
Dacă nu sunt sigur că Unchiule îşi bate joc de ea, de ce s-o întărit? În fond sunt mândru de Anamaria, e complicat să trăieşti în lumea de azi – prefer să cedez în baza acestor concluzii.
„Scuză-mă, e vina mea, reacţia instinctivă la faptul că am învăţat toată tinereţea şi nu m-am ales cu nimic din asta. Tu ai altă traiectorie, pentru tine funcţionează conceptul ai carte ai parte. De fapt şi la mine. Dar cumva indirect.”
„Vasile, noi am terminat. Poţi intra şi tu, dragule.”
„Mulţumesc, mamă.”
„Până ieşi din baie pun ceva de mâncare.”
Îmi culeg catrafusele, realizez că nisipul între degetele de la picioare sapă tot mai adânc, că rozeta aceea pe post de fetiş a fost preluată de laba piciorului meu obişnuit. O pup pe Anamaria pe gât, îi şoptesc că o iubesc şi că-i doresc tot binele din lume (cu excepţia celui rezervat pentru mine, îi rămâne oricum destul). O iubesc şi-o rog să nu se supere pe mine – sunt mândru de ea cum îmi apare, zână din poveşti adaptată la realitatea crudă.
Şi iată-mă ajuns din nou în baie când aveam nevoie mult de acest spaţiu. O înţeleg pe Anamaria, îi mai sare ţandăra după cât şi-a tocit memoria de luciul foilor tratatelor de medicină. Nici nu trebuie să-mi pun problema că maică-mea şi soră-mea nu vor fi puse pe liber pentru restul zilei. Dar istoria mea familială? Dar sentimentele mele contradictorii? Înainte să mă prind de poziţia mea în acest puzzle, înţeleg că joc un rol secundar sub lumina reflectoarelor; îmi frec măsele între ele, îmi şlefuiesc eul. În sinea mea nu mă pot abţine: mi-e milă de maică-mea, pare chinuită – va trebui să se pună la mintea Arianei până la sfârşitul zilei, să nu spun că atunci când ajunge acasă de fiecare dată dă de Ovidiu, la serviciu e controlată de garda financiară, nimeni nu ştie ce-o să iasă. Iar eu presimt c-o s-o las singură în loc s-o scot pe faleză, să fi mers cu toţii în parcul de distracţii. Îmi tac fleanca, o înţeleg şi pe Anamaria, mi-o doresc doctor cu spatele asigurat, nu putem trăi o viaţă întreagă cu stresul că doar se uită la poze cu oase ori primeşte cazurile pe moarte pe care le refuză doctorii, într-un spital în care e nepoata nimănui. Ce pot face? Închid ochii la micile neajunsuri ale acestui sistem de femei, închid ochii şi-mi mut atenţia pe apa ce cade pe coaste din furtun, de la un metru. Nu mi-am imaginat că-i atât de greu să faci pace-pace între două dobitoace, îmi dau seama că iubesc aceste femei din motive ce n-au legătură unul cu altul. Las apa să-mi intre-n piele, îmi vine să mă gândesc la ceva profund, care să-mi dea perspectivă. Dar ce? Ce? Ce?... Mă prind în ultima clipă: nu pot continua în gând, aşa se nasc sinucigaşii insipizi.
Pur şi simplu regret că marea e la răsărit. Că am cerut recepţionerei vedere la valuri, ignorând că exploziile solare nu dau colţul unui hotel prăpădit. Că Anamaria e produsul poeziilor despre natură şi dragoste neîmpărtăşită, că asta loveşte de-a lungul timpului: de exemplu, presimt că astăzi ne vom plimba mână-n mână la vremea asfinţitului, din hotel nu vedem nimic, n-are sens să reconciliez cine sunt (cap de familie într-o bună zi) cu ce-ar trebui să predic. Presimt mai multe cu frecvenţă mărită şi nimic nu miroase-a bine, ies din duş înainte de-a mi se face frică de faptul că nu disting cuvintele de după uşă, ce se sting cum opresc apa de la duş. Ies pe uşă şi, culmea, nici o găleată plină cu apă nu-mi cade în cap. În schimb, Anamaria e gata îmbrăcată, gata de atac.
„Vasile, te rog îmbracă-te şi tu. Mâncăm în oraş, n-o mai chinuim pe mama să pregătească masa şi pentru noi.”
Mă îmbrac, ce să fac? Şi las cele câteva minute în care arunc haine pe mine să se scurgă fără un punct de vedere prins de lume/haos. Asta nu e reacţie de bărbat forte/tradiţional, dar nu mi-e ruşine de mine: de mai mult timp am înţeles că trebuie să arăţi viclenie exprimată prin plutire-n eres dacă vrei să scapi cu pielea curată între femei cu interese nu tocmai complimentare, fie ele oricât de civilizate la înfăţişare. Cum-necum, urechile îmi confirmă că am dreptate: Ariana şi cu maică-mea sunt libere să facă ce vor, Anamaria îşi face planuri în gura mare, vrea aer – să atingă noaptea valurile – dans, căci nervii ce leagă centrii de învăţat cu degetele nu-i dau pace de când s-a oprit din memorat – să mâncăm la un restaurant romantic – multă libertate, tată.
Deja mă văd în mulţime pe faleză învăluit de briza marină, ameţit de soarele roşiatic, sincronizat cu paşii Anamariei; şi atât, dacă am preferat-o pe maică-mea şi nu pe Mioara cu Sergiu. Tac chitic, căci la aşa ceva visam înainte să am femeie cu care să dorm în pat noapte de noapte. Dar acum sunt în altă etapă de viaţă, parcă mi-e jenă de buna mea mamă lăsată la o parte. Du-te vino-ul din inima mea e amplificat şi de faptul că în baie nu am avut timp să mă concentrez la o culoare caldă, să fac yoga cinci minute scurte. Acum e prea târziu, după atât mers pe faleză în care am preluat aerosoli binefăcători, trec printr-un moment de respiro în care-mi aştept iubita să facă pipi. Sper că nu se vede pe mine că aştept ca un bălălău. Să fiu sigur, merg în pânza unui pom fructifer, mă uit împrejur şi confirm că nimeni nu se uită la mine decât, cel mult, din greşeală fără urmări. Ţin profil coborât, mă joc cu jerseul Anamariei, cu care m-am ales în braţe în caz că i se va face frig mai târziu; mă irită, prefer să-l văd sul şi iar întins, sul şi iar întins, să nu mă gândesc la nimic.
„Vasile, îmi strici pulovărul!”
„Scuze!” împart şi capra şi varza, nimic serios de data asta. „Mergem?”
„Mergem. Mâine, înainte de a te duce la plajă te rog să mă asculţi. Uite că astăzi n-am mai ajuns.”
„Eu te ascult tot timpul. Altfel n-am fi aici numai noi doi, oricât de mult te-aş iubi.”
„Ştii ce vreau să spun. Dacă nu-mi sistematizez Bolile infecţioase nu pot trece mai departe.”
„De ce? Tu asta te-ai gândit pe veceu?”
„Da, la asta m-am gândit pe veceu! Dă-mi, te rog, jerseul dacă ai de gând să-l faci lălâu.”
„Bineînţeles că te ascult. Ia jerseul, scuză-mă. Nici nu mai ştiu ce să spun.”
Nu sunt nebun când spun că mi-e frică de mine, inconştient aveam impresia că îi răsucesc ei gâtul. O iau la trap bucuros, din nou mână-n mână. Învăluit de briza marină, ameţit de soarele roşiatic, sincronizat cu paşii Anamariei şi atât, n-am nevoie să vorbesc secundă de secundă. Şi eu îi sunt recunoscător lui Unchiule pentru această mini vacanţă. Corect, parcă am trăi în altă lume. Nu sunt convins că la mare vezi cel mai frumos asfinţit din lume; nu mă iau în clonţ, presupun că nu a văzut fotografiile lui Tavi din Munţii Rodnei. Într-adevăr, am remarcat grupul acela de nebuni făcând baie, şi eu prefer faleza la ora asta de seară; să ne fluture mintea deasupra mării, să ocolim oameni cu care formăm o colectivitate a fericirii. Şi mie îmi place să ne plimbăm pe malul lacului, chiar dacă-i cam mult de mers; e superb că ne potrivim în chestii mărunte, îi explic că asta dă viaţă şi piper vieţii de cuplu. Mă crede, o pup. Îmi răspunde pe măsură: viaţa noastră e coerentă tocmai prin ieşirile din obişnuit; week-end-ul ăsta e cel mai bun exemplu, de aceea nu a renunţat la el deşi are atât de mult de citit. Dintr-o dată îi pierd ochii, magneziu arzând: dacă avem bani rămaşi în urma accidentului, ce-ar fi să mergem de revelion la Paris? Traduc: capitala tinerilor îndrăgostiţi. Nu-i o idee proastă. Ieşim de pe alee în spatele unui nuc, ne dezmierdăm ca nişte adolescenţi ce nu s-au văzut şi pipăit goi nicicând.
Intrăm nedezmeticiţi pe alee, ne plimb strâns lipiţi din dulce inerţie. Ne oprim în faţa unei reclame din care se întrezăreşte miros de friptane. Sau e o părere cu origine în săruturile noastre, consecinţă a faptului că ne-am muşcat cam sălbatic? Ne uităm ochi în ochi, înţelegem că avem autocontrol; mirosul provine din vite trecute prin abator şi nicidecum din sângele nostru clocotitor. Realizăm că trebuie să mâncăm, că delirul din pofte întruchipate-n rotocoale printr-un placaj nu ne prinde. Codul bunelor maniere spune că prin restaurant nu trebuie s-o iau la trap, însă eu urmăresc doar un ospătar care trebuie să înţeleagă ce vreau; suflarea Anamariei în ceafă îmi confirmă că aşa se face. Pe litoral trebuie să te dai şefi faţă de ospătari dacă vrei să fii ascultat; nu mă dau în lături căci mă prinde, îmi freamătă sângele în bărbie, vocea groasă de manager atunci când cer:
„Băiete, te rog o masă ferită, pentru noi doi.”
„Se face, şefu.”
Elegant, trag scaunul Anamariei care se aşează cu efort minim; obţin ceea ce merit: un zâmbet larg, cu dinţi din care ies steluţe conturate fin. Se mulează pe scaun, trece în zigzag peste meniu; e detensionată, cum poţi fi numai la sfârşitul zilei în care ţi-ai făcut norma după opt ore de memorat prostii, după care te-ai pupăcit:
„Chiar eşti ofticată că am luat-o pe maică-mea cu noi?
„S-ar fi putut şi mai bine. Supravieţuiesc, sincer.”
„Anamaria, maică-mea e marele tău noroc.”
„Ce vrei să spui?”
„Crezi c-ai fi învăţat pentru examen cu Mioara şi Sergiu între noi? Hai să fim serioşi!” hai că i-am zis-o.
De câţiva ani încoace subconştientul îmi rezolvă problemele insolubile. Acesta-i unul din motivele pentru care prefer să fiu om şi nu extraterestru, bărbat şi nu şaman în nu ştiu ce sat, Vasile şi nu cea mai fatală femeie de pe litoral. Anamaria continuă să-mi spună că străfulgerarea mea pare incorectă din punct de vedere tehnic. Însă, după ce-am mâncat jumătate de friptură, amândoi am văzut lucrurile drept: când burta ţi-e lipită de spate mirosul de mâncare te trimite la mama-acasă, concomitent săraca mea mamă e singură şi ţinta unor gânduri necurate, victima unui soţ incapabil de a-şi depăşi condiţia de bădăran, în timp ce oropsita de ea n-a cerut Anamariei nici un fir de aţă. Quat erat demonstratum!
Anamaria e femeie deşteaptă nu pentru că-i tobă de carte şi sare de la o pagină la alta a Tratatelor de medicină de parcă organismul uman ar fi din bucăţi din acelaşi tip de plastic, ci pentru că-şi suprimă instinctul animalic de a-şi face soacra piftie; înţelege că tot răul spre bine, rumegă cu cea mai serioasă intenţie complexul meu argumentativ; noi fi eu Einstein, dar logica subconştientului meu o relaxează, pielea pe coaste îi e semnificativ mai mobilă, chiar mă excită. Cu burta plină, mintea noastră devine tot mai limpede. Aşadar cerem şi desert, o banana split. Am mâncat cu furculiţele încrucişate, suficient ca sufletele să se înalţe la cer ca nişte sateliţi, calmi, deasupra intemperiilor. Plătim fără părere de rău, ne pupăm pentru că acesta este cel mai elegant „mulţumesc” pe care îl putem primi şi da înapoi.
Revenim în cercuri pe alei demarcate de lemn câinesc. Trăim clipe romantice, altceva nu mai contează pe continent, am hotărât că maică-mea e sursa echilibrului acestui week-end şi nu m-a mai contrazis. Sunt de acord, asta nu înseamnă că de-acum încolo vom merge la mare numai sub aripa maică-mii, doar nu suntem vrăbiuţe guşate. Sufletele noastre oscilează tihnit. Ne pupăm un pic. Ne plimbăm şi pe nisip, ne spunem în lună şi stele mulţumiţi de calitatea siestei, la un moment dat simt că ne trebuie o schimbare de ritm: o împing cu gândul să ne fracturăm reflexele de furnici înregimentate în oraşe pline de spălaţi pe creieri şi să facem nebunii – să ne dezbrăcăm la pielea goală şi să înotăm în noaptea cu valuri, să jucăm minigolf pe săruturi caste în faţa babelor, să mergem pe jos până-n Olimp unde încep nudiştii, dar ţi-ai găsit! Cică nu mi-ar sta bine ca director. Nu pot să cred că-i adevărat, dar nu mai contează – m-a lovit în ceea ce am eu mai drag.
Primesc contraoferta de a poposi într-un club de dans, nu fac nazuri. Pun jerseul Anamariei într-un cuier de cum intru, mă pregătesc să ne înălţăm de la Pământ dincolo de unde se unde muzica. Sunt pornit să arătăm celor din jur ce înseamnă vraja mişcărilor impregnate cu sclipiri de dragoste, fac primii paşi, figuri testate de-a lungul anilor – însă brusc energia mea e împrăştiată în cele patru vânturi de ultima modă în muzica de dans.
„Vasile, uită de bateria asta electronică! Nu-ţi mai propune să te convingi că-ţi dă bobârnace-n craniu. Ia-mă în braţe!”
„Ai dreptate,” dau credit Anamariei a nu ştiu câta oară.
Mă las pradă altor simţuri: bem o bere, revenim să dansăm cum ştim noi mai bine; nu mă mai irită că aceşti copilaşi nu ne iau drept model, au prea mult clăbuc pe creieri de la cât îi spală pe creieri industria muzicală. Ne desfăşurăm în felul nostru, sunt dezamăgit la fiecare nouă melodie, încercăm şi un amestec de fox, cha-cha-cha şi hard rock. Înţeleg că nu interesează pe nimeni, dar şi noi suntem egoişti: ne sorbim din priviri, arătăm că cei din jur sunt marionete în mâna unui beţiv. Totul e sub control în ce ne priveşte, pun parafa trecându-i buzele prin păr. Tocmai la timp, căci suntem luaţi de-un val de gură cască, aruncaţi pe marginea ringului de dans.
Imediat sar patruzeci de centimetri de la podea: vrea careva bătaie? se crede careva atât de tare să bage nasul în fund la oaie? Primesc răspunsul pe tavă: o duzină de tipi de la o şcoală de dans/gimnastică ocupă ringul, fac fiţe; ne uităm al ei, acceptăm că sunt meseriaşi. Totul durează vreo zece minute, după care, în fine!, disc jockey-ul pune un blues de pe vremea noastră. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, Anamaria se lipeşte de mine ca o şerpoaică boa. Ne mişcăm încet, ne legănăm unul în braţele celuilalt, ajungem de unde am plecat în prima noapte de dragoste. Ochii nu fac promisiuni deşarte, ne pierdem liniştiţi unul în braţele celuilalt.
Din mijlocul unei serii de înjurături ne ajunge un ţipăt de fată.
„Cineva mi-a furat geaca!”
Nu am timp să râd de el, dintr-un alt colţ al sălii o altă tipă ţipă:
„Nu-mi găsesc pulovărul!”
„Băi, cuierele sunt goale,” aud tot mai multe voci ridicându-se spre maximum nivel sonor suportabil de urechiuşele noastre.
Nu-mi rămâne decât să mă uit în ochii Anamariei, fac un efort să nu exprim nimic. Ba nu! Ba da!