IX (fragment)   „Înţelege repede care-i codul vestimentaţiei. De exemplu, eu urmăresc la băieţii tineri tunsoarea, cât de lustruiţi le sunt pantofii, nodul cravatei, cum se asortează culorile la o simplă aruncare din privire. În rest nici prea-prea nici foarte-foarte, să-şi merite omul salariul.” „Da, însă nu crezi că voi pica prost dacă încalţ pantofi de 100 de euro în condiţiile în care standardul pentru nivelul meu e de 300? Dacă port o cravată al cărui model nu-i la modă? Directorii de la Publimax se îmbrăcau altfel decât noi, pălmaşii de la calculator.” „Mai ai puţin până acolo, Vasile,” zice Unchiule în timp ce realizez că picioarele meselor şi ale scaunelor în restaurant sunt pe bile, ochii mei într-o baltă extraplată cu urme de sânge. Clipesc degeaba, rămân cu aceeaşi senzaţie: cineva mi-a turnat în ochi soluţie oftalmologică expirată. Nu mă las păcălit, dau să ţin masa care a luat-o la vale încet, dar sigur. Anamaria se uită fix la mine, probabil îşi închipuie că în cutia mea craniană are loc un adevărat cutremur, o răsturnare a valorilor de veacuri ale omenirii. Nu ştiu dacă-i citesc bine reflexele luminii din pupile, cică: am doar o şansă – să continui. Ce pot spune? „Ce vrei să spui, Unchiule? Adică nu voi fi director?” „Director de Angajări, nu? Aşa mi-a spus Trandafir.” „Şi nu e mult? Denumirea oficială este Romania Recruitment Manager.” „Eu cred că este fantastic pentru început. De fapt Trandafir mi-a spus că are o poziţie de mare perspectivă, unde se cere un băiat de încredere ce înţelege piaţa, copilul lui. Vrea ajutorul tău să revoluţioneze sistemul local de angajare, să implementeze nişte procedee folosite în Austria. Se pare că până acum cei din Vialis România au fost un fel de cowboy care făceau ce le tăia capul cât îndeplineau cifrele de vânzări. Însă afacerea creşte şi în curând vor intra sub sistemele de control intern impuse de corporaţie. Astea sunt timpuri perfecte pentru managementul mijlociu, pentru şefii de proiect. Poţi învăţa foarte multe. Dar trebuie să miroşi natura interacţiunilor dintre departamente, şefii lor de la început. Vei avea succes dacă păstrezi echilibru în matricea (cunoştinţe/calificări) x (expunere în faţa managementului superior), dacă uşor-uşor va începe să-ţi curgă prin vene sânge de om cu răspunderi cu care nu te joci – o să vezi, în momentul în care sângele îţi va ajunge la o anumită consistenţă, te vei simţi om dintr-o altă rasă. Succesul tău e independent de cum mă bat pe burtă cu Trandafir. Te rog să-ţi intre asta în cap până la creier.” Asta vroiam de la Unchiule, ceva asemănător aşteptam şi de la maică-mea. Se vede că e uns cu toate alifiile, în preajma lui totul devine clar, ce spune el parc-aş fi ştiut deja. Mă face să cred că mă voi descurca-n funcţie, deşi nu ştiu cum să vorbesc despre asta. Trăiesc clipa şi pot jura că s-a oprit timpul. Încep să plutesc între norii celui de-al nouălea cer de parcă aş fi la mama în sufragerie, şi miroase atât de bine… Unchiule e un om înţelept, îmi vine să-l pup. Deşi iniţiativa de-a ne întâlni îmi aparţine, am sfârşit invitaţi la un restaurant italienesc ce pare scump, pe banii lui. Un astfel de mediu îmi confirmă ce-am nevoie mai mult: sunt catapultat pe o poziţie de director chiar din ziua unu. O să pun ordine în sistemele de resurse umane locale, o să mă bat pe umăr cu oameni de peste mări şi ţări, n-o să sparg nici o farfurie-n aer. Am chef să mă ridic de la masă şi să încep revoluţia chiar de-acum, să le arăt celor din Vialis că au devenit spectatori în cel mai reuşit spectacol, la o adică soldaţi în marş spre absolut. Eu, director… Ştiu că-i rândul meu să vorbesc, Unchiule mă priveşte cu aşteptări, trebuie să mă arăt deştept, entuziast, potrivit postului. Ceva de capul meu într-un fel unic. „Recruitment Manager. Aşa scrie pe oferta de muncă. Am făcut nenumărate scenarii despre cum mă voi comporta la serviciu în primele zile, dacă trebuie să mă înfoiez sau nu, cât de mult să ascult, cât de rapid să-mi impun punctul de vedere, să-mi arăt colţii sau nu, să-mi compar biroul, telefonul, calculatorul cu al celorlalţi directori, ce zici şi tu? Însă ajung în acelaşi punct: sunt blocat, nu ştiu ce întrebări deştepte aş putea să pun.” „Fii tu însuţi. Prima săptămână nu trebuie să faci mai mult. Funcţionează la maxim de bioritm, nu te pierde emoţional. Comportamentul firesc va veni de la sine cu vremea, în două-trei luni. Între timp urmăreşte-te cum te mişti, ce pârghii trebuie să ungi mai întâi. Apropou, cum e mâncarea? Anamaria, ce ai luat – Penne Arrabiatta?” „Da Unchiule, e super! O fac tare bună ăştia.” „E un restaurant decent, nu? Vin aici din când în când.” „Da,” mă fac auzit de la fundul paharului, căci am comandat şi puţin vin. Îmi bate inima împletit, mai sare câte un timp. Dar am tupeu să-i zic?... Mă uit ca un câine jigărit la Anamaria, dragostea mea pe-o altă latură a mesei, cu care stau genunchi în genunchi. „Unchiule, Vasile a fost foarte stresat în ultimele zile. Poate îl ajuţi şi tu puţin. Nu-i în apele sale. După petrecere a golit tot vinul ce ne mai rămăsese-n casă, a mai încercat încă o dată, de câteva zile umblă teleleu prin oraş în căutarea timpului pierdut în Publimax. Trebuie să-l ajutăm cumva, nu ştiu cum.” „Vasile, după cum am spus, nu forţa lucrurile. Nu-ţi deregla viaţa de familie; în sfera asta vorbesc din auzite, însă te rog foarte frumos să nu-i faci zile fripte Anamariei. Nici ei nu-i este uşor în perioada de rezidenţă, nu-i aşa, Anamaria? Am înţeles că ai început să tragă ăia mai tare de tine. Ia spune, cum e?” „Vorbim mai târziu şi de mine. Sunt curioasă ce trebuie să facă, cum trebuie să se comporte Vasile.  Faptul c-a ajuns director îl înnebuneşte, pe mine uneori mă irită.” Un ospătar vine tronc la masa noastră, ne întreabă dacă mai dorim ceva. N-are nici o importanţă dacă răspunsul e nu sau da, important e că parcă s-a schimbat ceva în presiunea atmosferică şi nu mai trebuie să continuăm de unde am rămas. Ce trebuie să facă, cum trebuie să se comporte sună îngrozitor, fals. „Vasile, dragă, prima săptămână la serviciu învaţă noile nume, întâlneşte la masa de prânz oameni din diverse departamente, la diferite nivele, fii comunicativ. Eşti băiat orientat de felul tău, fă glume fără să pari noul securist din firmă. Unii te vor considera informator, numai pentru că lucrezi la personal. Nu-i lua în seamă, nu încerca să le demonstrezi contrariul. Nu te înspăimânta dacă eşti stresat, eu-stresul e parte din ziua de lucru a oricărui director dinamic. Lasă-ţi doar puţin joc la gulerul cămăşii.” „Unchiule, nu m-am gândit că pot fi considerat informator numai pentru că sunt director de resurse umane. Să-ţi spun drept, îmi place ideea. Mereu am privit securiştii cu frică amestecată cu respect, într-un fel aş fi vrut să fiu ca ei.” „Nu te gândi prea mult la asta. Poate în Vialis, corporaţie internaţională, lumea nu gândeşte astfel. Am vrut doar să te pun în gardă, aşa-i în multe societăţile comerciale locale. În Vialis depinde mult de cum e privit Trandafir. Mai important, cunoaşte-te repede, vezi cum poţi lucra sub stres zi-noapte.” „Am mai încercat, voi mai încerca.” „Mai încearcă, altfel vei sfârşi prin a te învârti în câmpul de sucţiune al unui turbion de sânge clocotit – aşa mi se întâmplă mie, cel puţin. Preia lucrurile firesc, gândeşte-te la tine când erai student şi conduceai un studiu de caz, sau la ceea ce făceai pentru a câştiga un meci de fotbal. Nu te crampona în titlul ăsta de Manager sau Director, cum i-o zice. Ştiu de la Trandafir că, în fond, şefii cei mari sunt străini; el e cel mai mare român în firmă. Chiar dacă eşti director nu înseamnă că de mâine îţi vor da o afacere de nu ştiu câte milioane de dolari pe mână. În fond tu lucrezi la departamentul personal.” „Şi e ceva greşit în asta?” „Dimpotrivă. O firmă multinaţională are nevoie de relaţii cu autorităţile locale, nu degeaba Trandafir e persoană cheie în tot angrenajul. În fond, ţi-am mai spus, Vialis a pus piciorul în România cumpărând firma la care Trandafir era director de personal. Toţi ceilalţi şefi români au fost trimişi la plimbare. L-au păstrat pe el pentru că au nevoie de om să înţeleagă piaţa locală, cultura şi limba oamenilor. La rândul tău, ai un atu. Însă nu te aştepta ca ăştia să te ţină-n puf.” „Asta e clar.” Altceva nu ştiu să spun. Îmi place să cred că acest blocaj e o expresie a instinctului meu de supravieţuire. Îmi dă putere să nu tremur. „Cred că am înţeles, Unchiule.” „Vasilică, n-ai alternativă. Nu sta ca o statuie, ţi se răceşte mâncarea, ia şi tu o îmbucătură…” Încerc să mă prind de al meu Fettuccine Supremo cu pui şi piper roşu. Am emoţii din nou, coordonez cât pot coada ochiului, furculiţa şi lingura – capacitatea mea asociativă pentru a nu ieşi un talmeş-balmeş. Am o tonă de energie în vintre, dar sunt lipsit de farmec cât timp inima şi plămânii fac rocada la intervale de timp aruncate cu lopata. Nu ştiu ce urmează să mi se întâmple, mi-e frică că pot să mă uit la Anamaria ca la cea mai asexuată femeie din lume… Nu eram mai potrivit instinctului de conservare să rămân simplu trepăduş în Publimax? Îmi luam banii număraţi, cel puţin dădeam ture celor care vroiau să-mi sufle în ciorbă numai să se afle-n treabă. Unchiule e minunat, însă are o margine ascuţită de prea multe interacţiuni la nivel înalt. Vrea să-mi facă un bine, iar eu ajung să fac infarct cardiac de frică. De ce nu înţelege maică-mea că n-o pot substitui cu nimeni? Că am emoţii, că am nevoie de empatie pornită din aceluiaşi sânge, purificat de-a lungul veacurilor? Da, e prinsă într-o serie de controale de la garda naţională, dar înseamnă asta că eu urmează să mă sublimez din cadru?… Nu mă înţelege, se pare că experienţa ei de contabil-şef de secole în acelaşi spaţiu i-a ras setul de emoţii necesare să înţelegi ce înseamnă ca lumea s-o ia de la capăt. Chiar aşa, dacă ea nu rezonează la nevoile mele înseamnă că eu sunt o frunză pe apă? Nu. Să fim realişti. O am pe Anamaria, pe Unchiule cu care fac treabă. Încerc să mă autoconving, e drept – dar să nu uităm că astfel se formează adevărurile personale. „Unchiule, mă simt pregătit să dărâm munţii. Dar nu am experienţă.” „Am şi eu o întrebare, dacă pot,” Anamaria intră-n joc. „Tac,” remarc. „La mine nu-i suficient să fii pe bune cu un singur şef de salon dacă vrei să fii în vizorul binecuvântat al şefului de etaj. Cum se traduce asta pentru Vasile?” „Nu cred că există vreun paralelism. Vasile va lucra direct cu Trandafir. Ceilalţi şefi îi sunt clienţi. Supravieţuieşte cât timp îi ţine mulţumiţi în cote rezonabile.” „Ai şi un alt sfat?” cu alte cuvinte: băi, nu-nţeleg nimic. „Urmează-ţi instinctul,” intervine Anamaria. „Anamaria, te rog.”