VII     Blocuri de apă cad pleaşcă-n ceaţă. Aerul de abia îmi întreţine suflarea harcea-parcea, în continuare nu pot ţâşni din scheletul asamblat cândva prea cuminte pentru a fi reorganizat într-o zi ca cea de astăzi. Apăsarea de fond îmi descoase nervii şi mi-i întinde ca bobiţe pe aţă, umbre sclipicioase (amintesc structuri preistorice, gâze presate, urme de chihlimbar în combinaţie) răsucesc noi blocuri de apă şi mă obturează, pătrund în zona respiraţiei. Concomitent nuclee de vârteji ricoşează-n mine drept din unde noroioase, strategia de apărare funcţionează împotriva-mi – am dat răgaz unor unde elastice să mi se încleşteze de picioare şi nu mai pot scăpa, nu strig indiferent cât mi-e de frică de organismele astea apărute de pe fundul oceanului. Secundele trec numai în calupuri de câte douăzeci o dată, încerc să mă obişnuiesc cu nişte mogâldeţele transparente, nu degeaba: un puls din spatele orizontului schimbă luminozitatea unei lumi care începe să ia, încet-încet, asemănarea mea. Îmi îndepărtez scamele din privire, mă folosesc de moment şi înaintez către geam – se pare că m-am îmbătat aseară de unul singur, Anamaria a fost de gardă, acasă va veni numai diseară, n-am cui să dau alarmă generală. Înaintez cam împiedicat, însă nu accidental: nu mai am genunchi la picioare, aşa cum trăsesem concluzia cândva din reflex social. Îmi place/nu-mi place trebuie să mă obişnuiesc cu realitatea: sunt forţat să pun bază în doi muşchi lunguieţi, lipsiţi de cartilaje, îi încordez la maxim, transpir, cel puţin mă susţin, fac ce fac dar nu ajung la geam; mă simt prea ataşat de mine ca existenţă vie pentru a mai continua, încerc să mă dumiresc care e reflexul meu de conservare, care sunt reflexele înşelătoare. Particule de praf prind poziţiile cele mai avantajoase tocmai pe mutra mea, începe o bătălie pe viaţă şi pe moarte: tuşesc, tuşesc, tuşesc, tuşesc. Şi nu mă opresc, dar nici nu înjur forţele obscure care au conceput organismul omenesc atât de puţin rezistent la băutură. Aş da o zi de viaţă pe un scaun de veceu portabil, racordat la reţeaua de canalizare. Nimeni nu m-ascultă, la capetele prelungirilor din care-mi lipsesc genunchii mi-au apărut ventuze, nu mai pot face un pas, mă uit împrejur: structuri ceţoase flutură-n jur “Bon jour!”, râd ca proastele. Concomitent, blocuri de apă în contra-mişcare îmi conturează mâinile cam fleaşcă, un stern banal, un cap prea-amplificat. În ciuda legilor prin carne şi oase mă străbat fâşii de aer cu otravă, nu-mi amintesc să mi se fi întâmplat aşa ceva niciodată, mă predau: o senzaţie de real presară fiori articulaţi prin ceafă, mă învârt cât vor forţele exterioare – ochi uitaţi la limita orizontului dinainte să fi băut primul pahar continuă să contorizeze, am dovadă că încep să ies la număr cumva. Nu e vina mea, a rămas prea mult vin desfăcut de la chef. Mi-a fost jenă de cei treizeci de ani ai mei să-l arunc în chiuvetă, şi uite unde am ajuns – întins pe covor convins că trupul meu e în stare reciclată avansată, pe de altă parte sunt complet, doar puţin dezorganizat, puţin defazat faţă de… nu mi-e clar ce, mai am o şansă. Pescuiesc în mine organisme în căderi multiple, nu râgâi să nu le deranjez – cu toate asta, îmi vine să smulg o aripă unei albine ce zumzăie în neştire. Niciun prăpădit de organ nu ţine cu mine, parcă nu m-aş fi apucat de băut vrându-mi binele… Cine să ştie că structurile astea chimice cu nume de alcool mă pot duce la nebunie dacă nu mă ajută nimeni, nu! nu vorbesc prostii: pereţii camerei se-ntorc pe-o faţă, pe alta, umbre sclipicioase mă arată întins ca o piftie de porc lăsată baltă… Semnalele sunt evidente: trebuie să închid ochii dacă năzuiesc salvare, dau la o parte peliculele multiple de ceaţă de pe retină. Şi-aş mai da o zi de viaţă pe nişte amintiri în care să pot pune temelie, viaţa mea ordonată în capitole înlănţuite logic, o istorie explicată pentru prostul clasei. Închid ochii, e prematur să spun dacă funcţionează: o senzaţie de real presară fiori articulaţi prin ceafă – mă întind pentru a mă înregistra: disting un susur pe şira spinării, mă lipesc bine de covor căci nu mai vreau să dispară în nu ştiu ce curenţi de vapori, disting: nuclee de celule ajunse la maturitate de care mă simt suficient de ataşat pentru a mă continua. Promit să nu mai beau mânat de obsesia dacă vin nu e, nimic nu e. De fapt, nici nu-i corect, în anumite situaţii prefer berea rece. Un nod din gât îmi cere autocritica, să jur că nu mai generez debandadă în celulele corpului ce-mi dau impulsuri de tip „noi n-am avut nicio vină”. Dar la ce bună autocritica dacă vreau să rămân practic până la sfârşitul zilei? Sunt singur şi dezmembrat, jivinele din corp continuă să rupă hălci din ţesuturile sangvine, nu-mi fac iluzii: istoria se va repeta periodic, presiunea din cap e dată de viteza cu care-mi schimb gândurile – nu înţeleg, totuşi, un lucru: de ce atâta ceaţă în care tuşesc şi nu mă mai opresc, mă prăval într-un regim de tumbe din care pe cerul gurii mele se formează constelaţii dispuse la mii de ani lumină. Le somez să-mi spună scopul şi durata vizitei, dacă nu, le înghit pe ne-mestecate; nu-mi răspund şi nu mă supăr, chiar nu mai înţeleg nimic… Pierd în aburii cavităţii bucale trei din simţurile general acceptate. Nu pot ghici din ce direcţie mă paşte o senzaţie de necunoscut. Aş fi preferat ca aceste forţe să nu se fi comportat astfel, ar fi trebuit să intuiască că va veni şi vremea mea înainte de a se face seară, între timp îmi vine să urlu la stelele din cerul gurii, dar cum aş putea înghiţi eu Carul Mic la care mă uitam pierdut când eram copil? Nu-mi jur să nu mă mai îmbăt, în fond istoria se repetă e un concept pe care l-am întors săptămâna asta pe toate feţele, salvarea mea dincolo de cauzalităţi numai aparent logice. Într-adevăr, accidentul în care am fost târât tocmai când credeam că omenirea mi se potriveşte mănuşă mi-a slăbit puterea de-a absorbi tărie, altfel de ce-aş zace pe covor precum o imitaţie de Vasile? Realitatea e că ăsta-i nu-i primul accident de maşină în care apar parte vătămată. Realitatea e c-au avut loc şi alte întâmplări neelucidate iniţial care, privind retrospectiv, au marcat o perioadă fastă, imposibil de imaginat în groapa în care m-am nimerit înghiţit la un moment dat. De exemplu: m-au prins copiind la primul examen de bacalaureat; maică-mea şi Ovidiu, atunci proaspăt cocoş/tată vitreg, au explicat comisiei de examinare că sunt un copil numai, că nu se va mai repeta plus toată poliloghia; am luat bacalaureatul al patrulea pe listă. Prima fată pe care am sărutat-o n-a mai vrut să ştie de mine după ce am încercat să-i scot şi bluza; după numai o lună mă sărutam cu cea mai frumoasă colegă de clasă. În aceeaşi sferă de activitate: nu ştiam să dansez, în discoteci încercam să chiţibuşez pe margine, ofticat pe post de gură-cască; pe margine am întâlnit o fată, Violeta, în lipsa fluxului ei de endorfine transferat asupra-mi aş fi rămas un papă-lapte încă câţiva ani. Pot continua cu exemple cât timp nu deschid ochii, cât timp stau lipit de covor şi-mi menţin energia potenţială minimă. Degeaba lighioanele înconjurătoare au pierdut din forţă, imediat ce-mi mişc capul pescuiesc prin minte organisme în căderi succesive; mi-e scârbă îndeosebi de nişte vietăţi mucilaginoase, de râme şi păianjeni. Creierul gâlgâie în mlaştina din interiorul lui – nu mai are sens s-o neg, dă pe-afară pe la colţuri cum mă mişc şi-mi vine să vomit, să-mi extrag stelele din cerul gurii sau resturi de mâncare întărită, ce-or fi ele la origine. Nu-i descifrez semnalele electrice, ştiu că nu i-am dat alcool de câteva ore bune şi suferă; îl clivez îndată ce încerc să clipesc, punct. Nu mi-am băut minţile, de asta pot fi sigur: caut similitudini între cele două accidente de maşină, căi să deznod viitorul prin mii de microanalize comparative. În primul accident eu am fost cel de vină, aparent (n-am cum să mă încurc, întrucât Vasile îmi aminteşte periodic, dovadă că-şi iubeşte maşina mai mult decât pe mine); de felul meu sunt calm la volan, demonstrez taximetriştilor că n-au nicio şansă s-ajungă în rai; însă în seara cu pricina toată clasa de şoferi apărea cu capsa pusă, mie de-abia îmi schimbaseră şeful (apropou, Publimax) şi mă frustraseră cât pe toată masa de indivizi luată combinat, dintr-o dată am vrut să contrabalansez starea mea de spirit şi să mă fac simţit în trafic. N-am luat în seamă că Ovidiu se zgârcise să-şi schimbe anvelopele, am scăpat boii pe şosea: UUUUU! UUUUUU! – am claxonat maşina din faţă, nu mi-am închipuit că-n situaţia în care intrasem nu s-ar fi dat la o parte tot ce mişcă-n lumea asta, Renault sau Ferrari. O întâmplare nefavorabilă îşi poate pune marca pe succesele mele ulterioare numai dacă nu mă vâr în ea intenţionat. Am şi alte serii de exemple elocvente, însă mă opresc la Violeta, cu senzaţia că nu cunosc suficiente cuvinte pentru a mi le pune judicios în ordine. Că, în plus, microorganismele din mine n-au înţeles că, dacă s-ar lipi de mine simbiotic, aş fi mai de înţeles, m-ar durea capul mai omeneşte. Ţin ochii strânşi, mă învârt într-un cerc pentru că e cea mai nobilă activitate pe care pot s-o prestez; ştiu că nu ştiu ce concluzie să trag din acest accident indiferent cât beau, dacă măcar pot încerca să mă pregătesc pentru viitor cumva. Că… de fapt, de ce mă cenzurez, în faţa cărei forţe oculte mă fac mic? De fapt am senzaţia că nu s-au inventat suficient de multe cuvinte şi că există riscul să fiu ales pentru sarcina de a îmbogăţi vocabularul omenirii! Şi îmi vine să deschid ochii, să observ mai bine animalele rozătoare alergând în jurul cozii-n mine. Nu mai rezist, m-am gândit de atâtea ori la primul meu accident de maşină, revin la el parcă de fiecare din alt motiv; se pare că n-am de ales, factorul integrator al vieţii mele ţine de un principiu imaterial şi incognoscibil, la care nu ajung oricât de bine curăţ sticlele de vin. Accidentul acela a avut farmecul lui privind retrospectiv, chiar dacă Anamaria mă lasă noaptea acasă să beau singur. Din maşina zdrenţuită coboară un tip pe la patruzeci şi ceva de ani, gata să se bată până la moarte – am tras precaut concluzia, îi scurtasem maşina zece centimetri, dacă nu mai mult. Eu cobor cu levier cu tot, cât timp ţin ochii strânşi şi spatele lipit de covor totul e în ordine: cobor cu levier cu tot, gata să practic mişcările de karate exersate atâtea vacanţe în faţa oglinzii. Când-colo… îmi cere să mă uit pe „locul mortului” în maşina lui, deja sună poliţia. Îmi trage un picior în far, mai mult din reflex de om supărat. Mă fac că nu remarc, oricum era crăpat, maşina a lui Ovidiu, în felul ăsta mă răzbun neintenţionat pe existenţa lui de tată vitreg. „Cel puţin nu mi s-a spart radiatorul,” o fracţiune de secundă mă bate gândul să fug de la locul accidentului. Însă soarta e plină de surprize – pe scaunul din faţă dau de o tânără cu ochii tulburi, un firicel de sânge îi coboară pe obraz; lăsase o floricică în parbriz, semn de cataclism. Mi se face frică, văd cum toate drumurile duc la puşcărie indiferent cât de frumoasă este victima. Caut salvare gândindu-mă la ea ca la o pictură cubistă, încercând să-i captez, bioenergetic, atenţia. Se întoarce către mine în reluare, un extraterestru de care nu am chef – îi flutur zâmbind din mână, încep să înţeleg că deja ard ca într-o pictură suprarealistă, sesizez şi celălalt pericol: nu e nicio mână de artist în preajmă să mă facă nevăzut din peniţă. Poliţia a venit capsată de parcă aş fi fost un criminal în serie. Şi bine au făcut: până la urmă nu mi-au luat carnetul. Fiare, bani, toate se pun la loc cu minim efort, l-am învăţat pe Ovidiu că un şofer deştept are asigurare Casco – apropou, o altă consecinţă a acestei întâmplări providenţială retrospectiv. Împins de instinct i-am urmat la spital, prima concluzie pe care am tras-o a fost că, în sfârşit, tipul şi-a dat arama pe faţă – părea obişnuit să fie accidentat, imediat i-a găsit fetei o rezervă cu un singur pat. A trecut timp să înţeleg că tipul era de fapt Unchiule cel uns cu toate alifiile, nu boşorogul ei de amant (împuţit). Am rămas locului cu mutră posacă fără să joc teatru, neînţelegând cum am putut fi atât de bou să mă încred în puterea de reacţiei a maşinii lui Ovidiu, o greşeală a naturii din principiu; cum am putut să sper că ce mi s-a întâmplat ar putea avea sens într-o logică confirmată-n spaţiile unde timpul se poate închide într-o buclă, chiar dacă nici o spirito-creatură nu şi-a luat responsabilitatea să mi-o explice. Nici în starea de post-beţie sută la sută nu găsesc pârghii să-mi spună ce mi se comunică prin accidentul acestei săptămâni. Dau să ridic capul, să-mi schimb perspectiva faţă de curentul de aer ce trece peste faţa mea năclăită, însă un monstru pe fază începe să-mi administreze ciocane pneumatice-n cerebel ca şi cum ar lovi într-un clopot, să cheme repede lumea la biserică. Răpus, realizez că trebuie să-mi menţin energia potenţială la valoare minimă. Întins, urmărit de Anamaria şi-n cele mai vitrege condiţii, sunt purtat de povestea ce-a declanşat dragostea noastră că dovadă că suntem unici, că o să rezist unei simple beţii. Nu am emoţii că va veni acasă să mă spurce – se potriveşte bine că mai nou descifrează radiografii şi nu vine acasă înainte de cinci. Astfel îmi păstrez doza de secrete sănătoasă-n orice cuplu ce face compromisuri, îmi amintesc şi mă stăpânesc să nu râd: numai după ceva timp am aflat că, deşi mă ţinusem tare pe culoarele spitalului, Anamaria m-a mirosit, cică aş fi fost un dulce speriat de bau-bau; numai după aceea a aflat şi ea că, atunci când i-am dus flori la spital a doua zi să mă ierte pentru că aşa îmi sugerase maică-mea, mi-am pus pioneze în chiloţi (cu vârful în afară) să se înveţe minte boşorogul ei dacă-mi trage un şut în fund în caz că nu mai rezistă. Bineînţeles că iar râd de-această chestie şi nu insinuez că-i vina ei că acum expiez, că m-am trezit la unsprezece ca şi cum ar fi fost patru dimineaţa. Şi trebuie să stau liniştit indiferent de la ce m-oi gândi, să mă las moale în valurile sistemului vegetativ.  „Sunt coerent cu mine însumi. Nu e pentru prima oară când lumea scârţâie din încheieturi tocmai când lucrurile îmi merg uns. S-ar părea că aşa funcţionează echilibrul la mine-n viaţă, îi dau o şansă şi, într-un fel, nu mi-e frică de ce urmează” – nu sună rău, dar mă pot încrede în ce vreau să spun? Răspund intenţionat tembel: nu ştiu. Secretul de moment îmi şopteşte să ţin ochii strânşi la maxim, să nu permit blocurilor de valuri noroioase să se infiltreze în spaţiul intim, autoreglat prin amintiri memorabile. Aproape că-mi vine să-mi promit că n-o să mă mai îmbăt mangă; dar nu cedez, îmi păstrez decenţa intactă. Apăsarea de fond îmi descoase nervii şi mi-i întinde în imagini ce-ar da fiori şi unei platbande: Moartea cu coasa, exact aşa cum mi-o imaginam citind poveşti prin gimnaziu, dă greş când vrea să-mi despice maşina în patruzeci şi patru, umbre sclipicioase (amintesc structuri organizaţionale, oameni la zid când nu-şi fac planul, Anamaria în mijlocul unor rămăşiţe de indivizi ajunşi la spital) răsucesc noi pale de aer ce arde, pătrund în zona respiraţiei. Nu disper, ştiu că dacă aş putea deschide ochii, dacă aş fixa ceva precum tocul uşii sau colţul dulapului, acest sistem de ecuaţii ar pierde un set de necunoscute. Îmi pun mintea la treabă încă o dată deşi, evident, nu e cazul, oricât de mult beau nu pătrund în spaţiul unde timpul se închide în bucle colorate: am dat de Anamaria printr-un accident; de data aceasta impactul s-a produs după ce slujba mi-a fost confirmată pe tavă; pot deduce că o să fiu plin de succes? Data precedentă am cunoscut oameni care mi-au schimbat destinul; sunt la momentul unei noi cotituri în destin, pot spera să mă trag de brăcinare cu cei care fac şi desfac noutăţile în ziare? maică-mea mi-a dat bani pe şest; e Ovidiu scos din circuitul intern, în ciuda aparenţelor? e pregătită mama să mă ajute în continuare la bine şi la greu, împreună să facem punte peste ape repezi? Ce să spun… Realitatea e că nu-mi trag pumni în cap doar pentru că trebuie să-mi menţin energia potenţială la valoare minimă, pentru că nu mai ştiu de partea cui stă realitatea – de ce cum şi până unde funcţionează creierul, ce metode există să-l scurtcircuitez.