VI (fragment)       Nu ştiu pentru ce motiv celebrăm mai întâi. Nu-i un semnal de alarmă, face parte din felul meu de a mă raporta la sindrofii; oscilez între privilegiul de a avea o femeie pentru care alţii se roagă în fiecare seară la Doamne-Doamne, emoţiile pe care le am la gândul unei companii internaţionale, bucuria de a fi aproape de maică-mea, ce-mi curge-n vene neatenuată, că am încheiat orice relaţie oficială cu Publimax – îi am la compact discul din sertar cu toată informaţia ce mi-a trecut pe sub nas. Cei de la service au intuit ei ceva şi-mi repară maşina mai repede decât m-am aşteptat iar estimatul de cost nu bate mult suma pe care a prezis-o Unchiule în seara cu pricina – cu tot cu şpagă; încă nu am scos la bătaie cele două mii de euro de la maică-mea, motivul pentru care nu i-am spus Anamariei de ea se leagă de necunoscute, lipsa unui moment propice. Oscilez, sunt în dispoziţie meditativă, în acelaşi timp încerc să am grijă – stau într-un colţ semiobscur, nu mă grăbesc să trag concluzii, beau o sticlă de vin şi câştig timp. Toată lumea râde, cântă şi dansează, pereţii bubuie, o lampă a căzut la podea; am dansat şi eu, m-am oprit când am simţit roua transpiraţiei pe grumaz, când n-am mai avut niciun dubiu că Nicoleta dansează mai bine decât Măria mea. Faptul că nu ştiu ce urmează să mi se întâmple se potriveşte bine acestui haos, nu mor eu dintr-o lampă, am încredere în sistemul de relaţii prin care dau din coate; mai beau un pahar, de trei zile mi-am pus vecinii în gardă, n-au ce să-mi facă deşi pun pariu că le ies bombe printre buze după cum basul reverberează prin geamuri; nu-mi vine să cred: apartamentul e plin de prietenii mei de-obicei, istoria comună ne ţine legaţi de acelaşi distracţii; îmi place să-i ştiu la locul lor, dar acum aş fi vorbit cu Sergiu – el are darul să înnoade şi deznoade şiretlicurile în care mă găsesc prizonier, trăind din greu conceptul de director. Nu înţeleg de ce întârzie. Mă gândesc la Vialis ca la o mare necunoscută pe care d-abia o aştept, asta-i clar. Anamaria e la o şuetă, n-o deranjez şi nu ţin să interferez cu nimeni altcineva în acest moment, chiar dacă poartă numele de Nicoleta – mă bucur de sandvişuri cu parizer, salam de Sibiu, caşcaval cu măsline, de vinul cu care îmi lubrifiez gâtul; bine poziţionat în semiobscur, mă simt director iarăşi şi-mi place să mă gândesc la nemurire, la faptul că o să scot maşina din service în câteva zile. Dacă mă uit mai bine peisajul se schimbă, mă preumblu într-un ocean de oameni; e noapte nu pentru că n-ar fi ziuă, ci pentru că beculeţe colorate trebuie să arunce un văl de transă peste mutrele indivizilor, prin care transpiră: prima oară când am luat o scatoalcă de la un părinte, prima oară când am jucat sticla pe săruturi, dar fără limbă, primul meci de fotbal la care am stat în poartă şi-am fost lovit o bombă chiar în organul cu pricina, primul profesor pe care l-am înjurat gratuit, prima oară când am pariat că pot sparge un întreg rând de geamuri ale sălii de sport, prima oară când taică-meu a fost oficial declarat pierdut în misiune, primul scâncet al Arianei care m-a trăsnit în timp ce-mi pileam unghiile, prima oară când am fost porc cu o domnişoară, prima oară când ne-am deşteptat după o beţie; vălul de pe mutrele acestor tipi cu care am legătură parcă dintr-o altă lume se schimbă (oare din cauza reflexelor unor noi luminiţe?), transpiră: primul şef cu care m-am luat în clonţ, prima oară când m-am prefăcut bolnav numai să nu mă scol din pat, prima oară când am bătut-o pe Anamaria la tenis şi s-a ofticat. Închid ochii, vălul acestor mutre îşi schimbă periodic frecvenţa de transmisie, tot mai mulţi tipi se răsucesc periodic în jurul unei melodii, înţeleg unde bat forţele oculte cărora le-am încredinţat simţurile, acest vin: nu trebuie să uit de unde am plecat dacă vreau să fiu un director pur-sânge; nu e cazul să-mi fac probleme, nu am nimic comun cu acei indivizi din Publimax puşi în vârful piramidei –  indiferent de ce-or crede ei sunt dezintegraţi la ora asta, aici. Amin. Nu sunt nebun, nu am nicio scuză, trebuie să revin printre prăjituri şi corpuri de femei formate din celule a căror consistenţă biochimică e conform celei programate de forţele oculte cu slujbă în jurul Pământului, care se mişcă pe ritmul muzicii şi au legături cu o parte din invitaţii mei pentru care toată viaţa pare a fi concentrată într-un cântec. Responsabil, iau un gât de apă minerală şi dau să-mi reprezint muntele de pe eticheta sticlei, realizez că e prea mare pentru a-l cuprinde. Răsuflu liniştit – nu am paranoia, deşi nu mi-ar sta rău la o adică. Anamaria se învârte între feluriţi pentru că e gazdă cu mult bun simţ. O strig pe numele de alint, aş vrea să dansăm: tocmai a început un cântec în timpul căreia ne-am putea presa unul de altul până la limita s-o doară sânii; spune „Da” din fund, însă preferă să şi-l pună imediat la treabă (nu în palmele mele), trebuie să accept situaţia cât o fi ea de verde, am sângele cald şi n-o vreau dansând cu un alt tip, fie el şi din cercul nostru de prieteni; ajungem să ne zbenguim unul în faţa celuilalt fără să ne-atingem şi-accept – doar sunt îndrăgostit, doar suntem amândoi sexy. „Ce-ai vorbit?” mă leg de trupul ei prin cuvinte. „Aşa, ca-ntre fete. Mă simt bine între ele, parc-am fi în studenţie. Auzi, mi-a spus Anca, prietena lui Tavi, că Sergiu o împunge de la spate pe Mioara să-ţi ia postul. Se pare c-a vorbit şi pe la şefi.” „Nu ştiu. Nu mi-a spus nimic. Nu vezi că n-a venit?! N-a dat un telefon, de bun simţ.” „Poate o veni. Mai e timp… Te simţi bine? Ai stat mai mult singur.” „În seara asta mă simt cel mai norocos tip din lume.” Atât ne e de ajuns pentru a păşi liberi în ritmul muzicii. Îmi place să fiu imprecis dacă astfel îi gâdil starea de bine – într-adevăr, şi ea face parte din ansamblul pentru care unii zic că am mâncat rahat cu lingura când am fost mic. E o cetate cucerită poziţionată falnic, o arăt la lume şi-i apreciez influenţa ca şi-n săptămâna în care ne-am pipăit prima oară mai ca lumea. Nu dansează atât de bine ca Nicoleta, dar asta nu-i o problemă cât timp formăm un corp comun fără a deveni un monstru. Dimpotrivă, obişnuinţa dintre noi se concretizează momentan în faptul că nu mă stresez c-am luat lucrurile prea în joacă şi-am încâlcit paşii de dans, chiar am glumim pe seama asta. Sunt cel mai norocos tip din lume, nu exagerez cu nimic, nu încerc să descifrez istoriile secrete care m-au adus aici. Aşa sunt fetele la cumpăna dintre milenii: vor să meargă la cât mai multe petreceri; şi mai ştiu un lucru: dacă nu te vrei în fază de autodistrugere e bine să nu-ţi impui punctul de vedere. Nu-mi dau seama de ce Sergiu n-a ajuns încă, nu-mi imaginez cum prietena lui de suflet ar putea sta mută. El şi cu Tavi sunt singurii prieteni de sânge din Publimax, dovada că n-am făcut degeaba umbră Pământului toţi aceşti ani de creştere nesemnificativă la salariu. Tavi e iertat; taică-său împlineşte cincizeci de ani şi, împreună cu maică-sa, i-a pregătit o petrecere surpriză – totuşi, au trecut o oră pe la mine. Taică-meu bun ar fi trebuit să facă cincizeci şi şase anul acesta. Taică-meu… încă îmi vine să plâng când mă gândesc cât de bun a fost cu mine!... cum îşi imagina că, securist fiind, îmi va putea oferi un viitor mai luminos decât au avut majoritatea care dansează aici această seară. Am reuşit şi fără el ce-i drept, însă nu pot accepta că a dispărut „fără urme într-o misiune”. Ceva e putred, trebuie să-mi întind antenele şi să aflu mai multe acum, dacă e să cunosc oameni ce fac şi desfac iţele lumii. În sfârşit… dar Sergiu n-are nicio scuză, îmi vine să-i trag o chitară-n cap şi să i-o las guler. Între timp Anamaria m-a lăsat popândău în mijlocul camerei. La cererea publicului s-a dus să mai taie nişte pâine… Ce să fac? Dau să ies pe balconul meu unde doi se pupă de parcă ar fi nişte prelungiri ale sărutului, de parcă vorba asta ar fi invenţia mea. Nu-i deranjez, şi eu am trecut prin faza asta când dormeam la maică-mea. Şi bag seamă că nu am ce face la petrecerea mea. Asta-i culmea!... Dar nu mai am chef să dansez, aş vrea să vorbesc cu cineva, dar nu ştiu ce. S-ar putea deduce că am nevoie să mă îmbăt, dar nu! vreau să stau treaz ca lacrima toată noaptea; de fapt am trecut pe Seven Up care-şi cere dreptul mai repede decât aş fi crezut. Mă privesc în oglindă, nu trag nicio concluzie. Şi cred că fac bine, în ultimele zile am ajuns la budă prea des în stare meditativă. Mă spăl pe mâini din obişnuinţă – semn bun, conform teoriei emanată de donşoara doctor în casa căreia am ajuns. Fac doi paşi lateral în câteva rânduri, seara asta ţonţoroiul ţine loc de leac la toate, faptul că-l iau de la capăt e doar un act logic; mulţumesc cerului că nu exist ca formă de praf sau duh, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Revin la oglindă, dau diferite arome de fructe dulceţei privirii mele juma macho/juma băieţel bun. Îmi surprind ochii prin care, odată ieşit din budă, o să comunic cu restul lumii fără să le spun mare lucru. Ajung la acelaşi sâmbure de adevăr: cu faţa asta am trecut prin multe, îi pot da bice, nu orişicine ajunge director de resurse umane din ziua I. O să-mi cumpăr un tricou pe care zice „Atlas”, pe care o să-l port în timpul liber. O să împart… însă bate cineva la uşă! Asta-i culmea! N-am ce-i face, îmi pare rău, nimeni nu e liber să mi se alăture. Deci, unde rămăsesem? Zilnic o să mă împart… Cioc! Cioc! Cioc! nu-mi cred urechilor. „Ocupat!” „Tu eşti, Vasile?” „Da!” am recunoscut-o pe Anamaria cu gura lipită de tocul uşii. „Mai ai mult?” „De ce?” „Domn Smarandache, vecinul de jos, face pe nebunul.” „Şi ce i-ai zis?” „Nimic. Ieşi tu la el!” Ştiu ceva: nu-i doresc nimănui să mă cunoască la nervi, de câteva ori mi s-a întâmplat să nu-mi amintesc mare lucru după ce mi-am reintrat în pielea de locatar la bloc. Şi urăsc să ies din budă înainte de a-mi fi terminat istoria gândurilor. Mă ia cu frichini la gândul că nu m-am lămurit dacă etapa la răscruce de drumuri a trecut cum a apărut. Mi-e frică că n-o să mai ştiu nimic, c-o să-i sar lui Smarandache la gât înainte să mă prind cum stau lucrurile. „Domnule, aşa nu se mai poate! Nu putem pune geană pe geană!” „Bună seara, domnule Smarandache. Îmi pare rău. Sincer. O să-mi rog prietenii să vorbească mai încet.” „Domnule, nu e numai asta. Parcă se cutremură tot blocul. Şi muzica asta trece prin toţi pereţii.” „Da, îmi pare rău. Vă mulţumesc că mi-aţi spus, o să ţinem cont de faptul că oameni respectabili ca dumneavoastră vor să doarmă.” „Te rog, domnule. Şi noi dădeam petreceri când eram mai tineri, dar nu deranjam pe nimeni.” „O să avem grijă.” „Bună seara. Te rog frumos!”  Adio şi n-am cuvinte, boşorogule! Scot puţin din bas, dar nu dau mai încet, şi-ar pierde tot farmecul muzica de dans. Ştiu că nu-i de vină moşul, dar nici noi, ci blocurile astea în care-mi aud vecina de sus cum face pipi înainte de culcare, cum trage hârtia igienică pe suportul de porţelan, cum face dragoste din an în paşti.