IV (fragment)     Sunt coerent cu mine însumi, îmi place să cred. Nu e pentru prima oară când lumea scârţâie din încheieturi tocmai când lucrurile îmi merg uns. S-ar părea că aşa funcţionează echilibrul la mine-n viaţă, îi dau o şansă şi, într-un fel, nu mi-e frică de ce urmează. Fac un pas imaginar în spate, îmi cântăresc şansele; curăţ de pe mine aerul care-mi face greaţă, un artificiu pe care mi l-am însuşit înainte de a împlini cincisprezece ani, în perioada în care maică-mea s-a măritat a doua oară. Acesta e momentul adevărului: încep să joc ţonţoroiul imaginar, îmi sforţez câmpul biomagnetic cu încredere în ceea ce mă aşteaptă la colţul străzii. Nu, nu m-am scrântit la cap, chiar am mobilitate maximă, mă pot preface că tratez fără resentiment pe cei care şi-au propus să mă utilizeze pe post de curcan. Mă gândesc la un spaţiu verde colosal în care fiecare fir de iarbă are istoria sa romanţată, în care eu trag sforile din lateral şi-l formatez după asemănarea mea, în care Anamaria tronează şi-şi aruncă din har – semn că bateriile mi se încarcă. Între timp accept că sunt pe teritoriu Publimax, că m-am ascuns într-un veceu la ultimul etaj, mă izbesc de pereţi la tot pasul, că rolul meu în acest moment este de a mă calma astfel încât să ies pe coridor cu ochii umeziţi numai de pleoape. Însă nu-i uşor să joc ţonţoroiul şi să levitez în voia curenţilor imaginari cât timp nu are nicio finalitate toată maşinăria asta. Îmi joc cealaltă carte – mă împart în sertăraşe colorate, mă extrag în diverse combinaţii. Am nevoie de ceva prin care să ies la suprafaţă atunci când poarta raiului îşi arată colţii, sugerând cum că locul meu n-ar fi printre norii cei mai albi, cei mai pufoşi şi cei mai bine poziţionaţi. Ceva care să mă sprijine când aş lăsa doar praful din fiinţele ce cred că sunt un simplu fraier norocos, ceva care să-mi spună „o izbucnire paranoică e perfect acceptabilă”. La urma urmei sunt oameni pe care trebuie să-i înjuri pe faţă indiferent de consecinţele nefavorabile. Cred în puterea relaţiilor între oameni de calitate, pe care pot pune bază; viitorul meu se conturează îmbietor atunci când mi-o reprezint pe Anamaria drept placă turnantă ivită natural în destinul meu, la Unchiul ei ca la o continuare firească. Recunosc fără ruşine că Anamaria a fost cea care a intuit că mă aflu pe o cale fără de întoarcere în acest Publimax, pus să-mi dilueze sângele de vitamine; nu o singură dată mi-a pus întrebări la care mi-am muşcat limba, am considerat că o face pentru a-şi arăta că viaţa de doctor stagiar nu e singura care sapă în ficat. Însă, nu! ea l-a împins pe Unchiule să mă destabilizeze, să-mi arate că un loc căldicel e duşmanul numărul unu în viaţă, că umilinţa mea de executant/ băiat de treabă nu mă reprezintă, nu miroase a bine dacă vreau copii cu ea. Şi o iubesc şi-o respect, recunosc că nu m-a bătut gândul c-aş putea ajunge director peste noapte nici să mă fi opărit pe spate. Să nu mai vorbesc de salariu, deşi îmi face foarte bine. Dar orice urmă de bine apărută dintr-o altă sursă decât Vialis trebuie refuzată civilizat. M-ar face îngăduitor faţă de şefii mei pentru încă câteva zile pline, motivaţi să mă transforme într-o cârpă de dat lustru bocancilor. Vreau putere să urăsc fără să-mi fie frică de nimic, vreau dreptate! Mi-e ciudă că m-am ascuns într-un veceu numai pentru a nu mă vedea colegii de serviciu ferfeniţă în halul ăsta. Înţeleg că şefilor nu le convine că-mi iau tălpiţa, mi-au aruncat în faţă cu reproş greţos: „doar la noi ai făcut ochi”, „conform contractului de muncă trebuie să rămâi la post două săptămâni”, „ce nu-ţi convine, în ultimul an ai devenit unul din pionii centrali”. De ce au nevoie să şteargă cu mine pe jos? De ce trebuie să mă facă să mă simt ca şi cum am omorât-o pe mama? Într-adevăr, „le-am înşelat aşteptările” domnilor şefi, însă nu sunt nici primul nici ultimul. De ce? e la mintea oricărui fiinţe cu reflex de conservare: vreau mai bine şi mai mult. Dar, mai presus de toate, ştiu ce îmi este îndeajuns: să lucrez ca executant, să nu am bani suficient de mulţi; să trec zilnic prin aceeaşi rutină indiferent de starea vremii, să mă uit în ochii Anamariei bucuros că-s pe linia de plutire. Ştiu, sunt mai multe în joc, nu am putere să fiu analitic, dar nu pentru că m-aş simţi slab la minte. Mă uit în oglindă, recunosc dorinţa pământului: am nevoie de mama mea ca de ceva sfânt. Să ies din veceul ăsta până nu e prea târziu. La urma urmei, timpul se scurge în favoarea mea. Am de gând să sărbătoresc, să-mi arăt că sunt mai puternic decât Trupa lui Papuc. Mai am mai puţin de două săptămâni să pun punct acestui mediu de publicitate ieftină, şi nu un capăt de lume. Nu mă las purtat de reacţia naturală de a fi purtat pe aripile dracilor pe care-i am. Încerc să zâmbesc în oglindă, fie şi tâmp, analizez fisurile din desenul faianţei, apelez la simţul frumosului din mine, care zilele astea cam stă pe mărăcine. Trec cu ochii pe liniile gâtului, îmi impun să mă calmez, chiar cu riscul de a părea un fiu al ploii. Puterea mea în aceste circumstanţe stă în a arăta că-s mai civilizat decât o adunătură de directori obscuri. Drept măsură, o să-mi las vizuina în ordine, n-o să fur nimic de la serviciu, o să mă comport ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trebuie doar să fac o copie a fişierelor mele, proprietatea mea intelectuală dezvoltată în ore şi ore de muncă infernală. Ceva mă împiedică să m-aşez din nou pe scaunul de veceu, şi e mai bine că nu ştiu ce. Continui să fac parte pe trei sferturi dintr-un vis, pe trei sferturi din realitate, şi nu pentru că aş fi un om şi jumătate, doar o victimă a unui şir lung de oameni împuţiţi. În fond, m-am aştept la prima reacţie a domnilor Ce-le-fuge-pământul-de-sub-picioare: „Vasile, îţi oferim o creştere de salariu de 50% în următorii trei ani, 15% în fiecare an. Ce zici?...” M-am aşteptat, cu toate astea am dat din colţ în colţ, din tavan în podea. Mi-a fost jenă să deschid gura, din ea să iasă o cavalcadă de vorbe sardonice cu efect necalculabil  „...e în regulă, înţelegem prin ce treci. Îţi dăm două zile să-ţi limpezeşti gândurile. Să ne trăieşti!” Ajuns la biroul meu tocmai mă prinsesem că propunerea lor are sens din punct de vedere matematic, întrucât creşterea anuală de salariu se compune; eram încântat de acest fapt ca simplu exerciţiu intelectual, mă simţeam pe tărâm sigur, înmărmurit într-un ou de hiacint cristalin din care urmează să fiu ecluzat direct director când… văd o bucată de şef proţăpit în faţa uşii: „Vasile, nu pomeni nimănui că vrei să te cari. Ai clienţi importanţi, iar oferta noastră reprezintă dovada că aici ai viitor. De când lucrăm împreună ai arătat că un Vasile adevărat nu dă vrabia din mână pe cioara de pe gard.” De aici începe buba. Nu-mi reproşez nimic, îmi repet a mia oară. Mi-am ţinut pliscul rezonabil. Am împărtăşit vestea incendiară numai cu Tavi şi Ovidiu, fără să le dau peste nas, doar cu intenţia să clarific că vreau să rămânem prieteni chiar dacă ne vor despărţi firmele; nu le-am cerut să facă tam-tam, nici să-şi ţină pliscul, n-a fost cazul. N-am mai spus la nimeni, dar nu m-am oprit să zâmbet la colegi, gândindu-mă că ne va despărţi un mod de viaţă, că sunt liberi să rămână în Publimax pe post de speranţă. Astfel, dimineaţă am venit pregătit să le spun că oferta domniilor lor mă onorează, dar tot boi rămân până la capăt (indiferent de cuvintele folosite), putem comunica oficial decizia mea irevocabilă de a părăsi Publimaxul („gunoi al tinereţii mele”, „o adunătură de incompetenţi la vârf”, etc.). Răsturnarea de situaţie a avut loc rapid – fiind şi în biroul lor/pe teren străin, cum am deschis gura pe care mi-o parfumasem cu esenţă de migdale, au lovit în mine ca-ntr-un coş de cuvinte murdare. Nu le-am răspuns imediat, am avut nevoie de timp să-mi pun întrebări nevinovate: cum aş putea controla salturile din lac în puţ ale prietenilor care mă cunosc fără să-mi ştie interesul? chiar pot fi victima unor indivizi care doar au auzit de mine şi mă folosesc drept subiect de bârfă? Nu-mi reproşez nimic, le-am spus-o şleau, nu mai am ce pierde în acest mediu scârbavnic: „Domnilor directori: nu pot fi învinuit de faptul că o anumită persoană nu şi-a tăcut gura. Eu a trebuit să spun acelei persoanei că-mi voi schimba serviciul dintr-un motiv aparte. Am rugat-o să nu întindă vorba. Faptul că s-a scăpat nu-i în puterea mea.” „N-ar fi trebuit să spui nimănui. Sau să ne fi pus în gardă ieri. Cum să te mai consider om întreg?” „Domnilor directori (indicaţie de regie: rostit printre dinţi în aşa fel încât să sune pe jumătate speriat, pe jumătate ironic): nu aveţi dreptate. Cum v-aţi putut gândi că mă puteţi reţine aici cu o creştere de salariu de 15% pe an, când eu voi face un triplu salt?” „Spune-ne cât îţi dau ăia!” Recunosc, am deschis gura. Însă o parte necunoscută din mine mi-a luat-o înainte. „Salariul e confidenţial. Îmi pare rău, nu pot spune. Oricum nu-l puteţi bate fără a ajunge la inechităţi între cei din Publimax. V-am spus, voi fi manager.” Nici acum nu-mi vine să cred. Reacţia mea îmi dă convingerea că în mine zace o sămânţă veritabilă de manager, plantată într-un deşert pe care a venit vremea să-l udăm – nu pot spune cât de mult aştept să beau vreo două kile de vin, să dau şi-un chef monstru. „Îmi pare rău,” pentru voi, mi-am ţinut gura cât am putut.  „Eşti un om de nimic, Vasile. Hai. Du-te!” În acel moment nu mi-am mai putut controla globii oculari, care s-au umflat cât usturoiul de mari, pentr-o fracţiune de secundă am văzut în spate până la patruzeci şi cinci de grade. Şi-am venit direct în veceu, înspăimântat de ce-am văzut. Forţe tainice, nu vreau să mă transform într-un profet. Eu vreau să fiu director! Să prind poziţia socială care să-mi permită să fac pe nebunul dacă mă scol cu faţa la cearşaf. M-am săturat să-mi înec amarul în bude străine, unde pot intra toţi nespălaţii.  De ce şefii ăştia pe care îi stimam într-un fel, în anumite împrejurări, trebuie să-mi sugă energia pozitivă, de ce sugerează că eu sunt cel care le-o trage?... Am răspunsul pregătit: sunt doar nişte şmecheri gândindu-se la interesul propriu, cum să-şi crească o afacere care nu-mi spune mare lucru. Ar trebui să învăţ ceva de la ei‚ să mă gândesc la rolul meu în alt context. Şi asta o să fac! Căci prea multe adevăruri se vor unice în toată hărmălaia asta. În care pot trece cu vederea tocmai esenţa: sunt pus pe fapte mari, conştient că am lăsat în urmă perioada în care am învăţat presupunând că aşa cere ordinea lumii, în care mă pregăteam să devin un neadaptat la şmecheriile lumii – din fericire au grijă de mine Unchiule, forţele oculte. Sunt mulţumit că nu ştiu detalii despre cum funcţionează creierul, am trecut în câteva rânduri foarte aproape de marginile lui; tivite, asta explică multe – de exemplu, de ce rămân pe suprafaţa lui, de ce nu scrijelesc pe faianţă vorbe porcoase la gândul cât de mulţi gură-cască bat la uşă; de ce nu urlu „Un-doi-trei un-doi-trei, recepţie! Mă aude toată pasta de indivizi? Dacă mă mai enervaţi îmi las dosarele pe care le controlez în coadă de peşte, plec învârtindu-mă dintre voi, prăpădiţilor!” Problema mea e că bolborosesc de unul singur, am nevoie de umărul unei persoane dragi şi empatice. Sunt pe cale fără întoarcere, Vialis, mamă-dragă, Anamaria, unde sunteţi? Sunt prea fraier ca să fac rău de-al dracului, deşi îmi vine să arunc toate calculatoarele de pe mese, să dau foc arhivei, să rămână numai cenuşa diavolului de locul ăsta. Chiar nu ştiu ce să fac, cum să las această pastă în care dau din coaste să se aşeze peste omenire, fără a-mi lua definitiv aerul. Am hotărât să dau un chef barbar, să uit de toate distrându-mă ca un brontozaur; să stau la o şuetă cu maică-mea, să-i explic lungimea noii raze mele de anvergură; să-i mulţumesc lui Unchiule ca un nepot perfect. Dar nu sunt convins că asta e soluţia acestui paradox, în care m-am trezit legat fedeleş. Anamaria, mamă, unde sunteţi? Nu mă simt în stare să ies din veceu. Ce altceva să mai fac? Să trag de colac? Mă las în voia sorţii, mă strâmb la mine: îmi fac ochii sferoide, îmi alungesc nările, scot la lumină firele de păr din nas; îmi prind pleoapele cu patru degete, cu puterea rămasă mă trag lateral de nas, îmi deformez buzele jilave, la limită îmi dau bobârnace într-un obraz şi prind viteză unghiulară, inconstantă, ca un girofar defect, ca un vrăjitor care-şi scoate leşia din cap. Ameţesc decent, călcâiul s-a găsit să mă gâdile, coincident sau nu cad cu o falcă în oglindă, îmi scot porii-n prim plan: mă privesc pe îndelete cu pupila cât o gaură neagră, situată la mii de ani lumină, mă trag de urechi până începe să mă doară nasul, aburesc oglinda; mai mult decât atât: ceaţa cade peste oraş; cineva bate la uşă. Din gât îmi iese un bolovan, se sparge cu pocnet: „Ocupat,” iese ca dintr-un om normal, puţin deranjat în intimitatea sacră. „Ocupat,” aud ecoul în cămăruţa mea, neliniştit că urmează să mă întorc la ale mele: chircit (dar cu spiritul curat), prind din oglindă ideea că subconştientul îmi dă un impuls salvator: diferitele forme ale expresiei feţei mele sunt o schiţă nereuşită a propriei ontogeneze. Astfel, problema stă în faptul că nu-mi citesc corect trecutul, că nu dau cu flit spiritelor mărunte. Prea sunt nimicit de un prezent prost înţeles, de agresivitatea unor şefi pentru care sunt atractiv doar ca sursă de profit, de impactul pe care-l lasă Omul cu Volvo Roş asupra responsabilităţilor mele domestice; în fond, directorii ăştia rataţi au rămas cu buza umflată (şi nu eu), deja pot duce maşina-n service (prin programare specială), sărăcuţa merge pe roţile ei (şi nu remorcată); drept consolare practică, rămân cu bani smulşi de Unchiule din gheara impostorului –  de ce nu mă gândesc la asta? La faptul că mâine seară trecem pe la maică-mea, care vrea neapărat să-i spun pe îndelete tot ce s-a întâmplat, să-mi gudur sufletul pe lângă ea? De ce nu visez mai des la noul meu statut de manager? La consecinţele faptului că noua slujbă/câţi bani fac par foarte sexy Anamariei? Ai răspuns? Par foarte sexy Anamariei – fraiere! „Sărut-mâna pentru masă c-a fost bună şi gustoasă iar gospodina frumoasă, cu un iubit ce are pachetul de salarizare de invidiat,” i-am spus după ce-a venit de la baie, după ce i-am gustat pe ici pe colo bucatele, cât să-mi păstrez mobilitate în zona coapselor. M-a privit cu ochi afectuoşi, m-a condus rotund la spatele ei, am prins-o delicat de umeri, am dat să-i fac o urmă de masaj. A început să toarcă, puţin să mă zgârie, răspunzând intuiţiei feminine. Uşor-uşor am devenit iritat de materialul bluzei, de faptul că nu-mi folosesc buzele, am luat-o în braţe ca pe-o (cum altfel?) mâţă – omul Roşu a avut ceva de spus ultima oară când m-am împiedicat de covor în dormitor. Dar soarta mea nu ascultă de orice păcătos, Anamaria a căzut în pat, eu în genunchi, la fix pentru a o pupa pe burticica întinsă, ca o mică trambulină. De ce e sexul o plăcere? nu e treaba mea să răspund; în schimb, dacă e nevoie, pot depune mărturie. Continui prin a-i da tricoul jos fără să mă leg de pantaloni, mă las purtat de inspiraţie: o ating cu buricul degetelor între sâni, îi întind muşchiuleţii braţelor, de aici încolo mişcările sunt amestecate. Îmi re-clătesc ochii după ce confirm că am tact când îi dau jos chiloţii, sar de pe funduleţ pe spate încruciş şi viceversa, îmi las instinctul să mă conducă-n labirint. Omul e animalul cu cea mai ciudată viaţă sexuală, uneori se sărută prea mult, alteori îşi articulează instinctul printr-un vocabular penibil, însă fac faţă momentelor cât timp periodic ne schimbăm poziţia. Şi ne sărutăm din nou, parcă chiar prea peste tot. Nu mă complic să mă întreb de unde ni se trage această pasiune pentru absolut cât timp continuăm să ne răsucim ca două feline, patul scârţâie iar vecinul nostru de jos mugeşte de furie şi n-are ce să zică. Intimitatea noastră îmi prinde bine, fumul din nas îmi confirmă că suntem iniţiaţi în practici oculte, focul ce-mi iese prin urechi ne menţine aureola vie. Nu cred în falocentrism, deşi asta nu înseamnă că nu acolo ajungem, te iubesc, iubite/te iubesc, iubito iese din noi cu un şuier sacru. La un moment dat transformăm în scrum cuarţul ceasului – ne dezmierdăm în mod diferit, realizăm că patul nu mai scârţâie, ne pupăm moale deşi nu-mi mai trebuie nimic, mi se închid pleoapele ca unui copil. Anamaria îşi pune picioarele pe mine, pentru o bucată de timp moţăi. Revin la realitate periodic, cât am putere o privesc pe Anamaria cu coada ochiului: priveşte fix în perete, pare că stă de strajă cu mintea unde pe mine nu mă bat gândurile. Nu mă simt manipulat de instinct – aici stă esenţa partidelor de dragoste în care-mi sfârşesc aceste zile. Şi noul meu serviciu are reale puteri afrodiziace asupra Anamariei, nu simplă furtună într-un dormitor de bloc. Mă văd deja drept domn director cu copii. Nu amărăştean de Publimax, bucuros să se lase mângâiat pe ceafă de un şef ajuns acolo din greşeală. Am putere să mă uit din nou în oglindă, de data asta cu faţa fixă,  încrezător în ceea ce reprezint, gata să ies din acest spaţiu închis. Adio şi n-am cuvinte!, domnilor şefi de Publimax, paparude şi foarte fraieri. Aşadar, plec din budă în coloană (eu conduc calea, urmează alter-egou-urile mele mai fricoase), mă plimb  pe coridoare, râd în sinea mea de atâţia oameni chirciţi în faţa monitoarelor. Mă plimb cât îmi ţine rezerva de veselie. După care parcă iar nu ştiu ce să fac. Mi se face silă de mine, realizez că în clădirea asta nu ştiu să pierd vremea – de ce mă mir că ăştia-mi dau praf în ochi numai să mă reţină? Îmi încerc norocul la prieteni. „Salut, Tavi, ce faci?” „Pe-aicea. Tu?” „Super,” sunt decis să nu-l învinuiesc c-a fost slobod la gură. În fond a făcut mai mult păcătoşilor de şefi, decât mie. Şi asta contează; că nu se vede pe faţa mea c-am stat în baie o oră şi mai bine. „Nici nu-mi vine să cred că te-au făcut ăştia director peste noapte,” spune Tavi fără urmă de invidie. „Şi eu mai am nevoie de timp să mă obişnuiesc cu ideea. Vii la o cafea?” „Nu prea pot. Mâine dimineaţă mă întâlnesc cu cei de la Ucicom şi, între timp, trebuie să finalizez campania de marketing, bugetul, toate dandaralele. Iar diseară trebuie să plec mai devreme, vreau să trec pe la Corifeus să-mi iau banii.” „Corifeus?” „Da. E un fond mutual. Mi s-au maturizat acţiunile. Au promis creştere de patruzeci la sută pe trei luni şi acolo sunt. Dar n-am încredere să-mi mai las banii la ei.” „E-n regulă. Şi eu în locul tău aş face la fel. Aş vrea să bag şi eu ceva bani într-un fond mutual. Să scurtez timpul până fac de-o maşinuţă.” „Dar n-ai maşină?” „Aia-i de la Unchiule, de fapt a primit-o Anamaria. Eu nu numesc aia maşină – maşina mea. O primesc numai cu ţârâia. Apropou, ţi-am spus că am buşit-o?” „Hai, lasă-mă!...” „Da, bă. Dar n-am chef să vorbesc despre asta… Mai am puţin şi o repar. Auzi, vreau să dau un chef; sâmbăta asta ori următoarea. Depinde cât de repede îmi dau ăştia drumul. Se face?” „Super! De-abia aştept să te sărbătorim prin câteva kile de vin.” „Mie-mi zici! Hai că te las să-ţi faci treaba. Îi zic şi lui Sergiu. Pa.” Plec mai departe în formaţie redusă, dat faptul că alter-egou-urile mele mai fricoase au intrat unele în altele. Urc treptele direct spre Sergiu. Par din nou în formă. Însă viaţa continuă să mă încerce până la sfârşitul programului de lucru: bunul meu Sergiu e plecat la un client. Bănuiesc că nu pot da timpul înapoi – revin în birou. Îmi ia cam un minut să conştientizez că nu-i atât de rău, că aş fi putut fi chiar eu în locul lui. Mă uit în monitor pe post de oglindă, mă las purtat pe aripile vaporilor de la aerul condiţionat, pe vălătucii norilor astfel încât să stau de mine cât mai aproape: tip aranjat, care nu va rămâne-n Publimax nici împăiat. Nu pot să nu zâmbesc când citesc în mine viitor încrustat cu litere de diamante. Ies în dreptul uşii, mă uit la colegii mei muncind încoace şi încolo, bucuros că pot ignora fără consecinţe ce le ocupă mintea.