II       Toată lumea are carnet de şofer e o presupunere ce mă susţine stabil psihic în baia zilnică de autoturisme. Înghit un nod, n-am tăria să nu mă întreb dacă situaţia dată e-o formă de blestem cu faţă umană? punctul de plecare al unei poveşti nimerită pentr-o carte comercială? o dovadă a suflului meu biomagnetic prins detensionat, cu garda franjuri? Ce-o fi o fi, nu mai contează, am ajuns răstignit pe un scaun îmbâcsit de alţi nefericiţi de-a lungul anilor, un grăunte dependent de autorităţile statului. Înghit alt nod, îmi schimb centrul de greutate de pe o fesă pe alta. Nu pot crede că numai acum două ore plecasem dintr-o poziţie în care mă simţeam în al nouălea cer ca la mine acasă, încrezător în galaxii şi-n concetăţenii alături de care împart praful din aer, căile de comunicare; şi iată-mă la secţia de poliţie, într-o poziţie ingrată – chircit pe-un scaun, aşteptând verdictul unui ofiţer ciubucar sau nu, asta o va spune numai istoria duhurilor. Mă uit pe tavan şi văd sânge şiroind, mă uit la oameni şi văd numai lighioane, mă uit pe duşumele şi văd straturi-straturi de microbi înecaţi în petrosin, mă uit la mine întreg (şi mulţumesc), mă uit în gol căci, în cele din urmă, asta-i singura mea scăpare. Fac eforturi să nu interpretez evenimentele, mă las purtat de fragmente de imagini ce se contrazic în mare parte. N-are carnet de şofer, mizerabilul. Cum să ştie să reacţioneze la înghesuială? Cum să nu-mi facă maşina armonică, fraierul? Cum să nu-i sparg mecla oricât de mulţi bani mi-a dat pentru a-mi ţine gura la momentul declaraţiei? Cum să nu… cum să nu…, dar nu ştiu ce să fac. Nu-i puţin lucru să nu-ţi mai simţi fesele pe lumea asta. Instinctul de supravieţuire cere să-mi înfund nasul şi gura în haina în care am avut interviul, să inspir rar şi adânc; mă prinde imediat ameţeala, înţeleg că şansa mea e să respir ca un metronom, din ce în ce mai adânc. Parcă încep să reacţionez diferit la mirosul de petrosin sau, alternativ, sala de aşteptare rămâne tot mai jos în timp ce pătrund în mireasma biroului lui Trandafir, deja impregnată în cusăturile hainei. Plutesc tot mai avântat, am ajuns în atmosfera ofertei de muncă (Recruitment Manager, e atât de dulce numele în spatele căruia mă voi ascunde), din nou în al nouălea, îmi vine să mă strâmb la lighioanele ce apar/dispar/apar prin secţia de poliţie – mă abţin pentru că, totuşi, sunt numai la o aruncătură de băţ. În schema largă a evenimentelor l-am prins pe Dumnezeu de picior, mă poartă în adâncul norilor, cutreier pe roller coaster-uri precum un manager la cârma instituţiilor pământene. Îi dau drumul să nu vomit din înaltul cerului, trec bâldâbâc prin vata ce separă viaţa pământeană de morţii ce şi-au făcut datoria cu vârf. Simt că nu mai am aer, dar orice s-ar întâmpla nu-mi scot nasul din cusăturile hainei. Respir adânc, şi asta mă face să mă simt singur, deasupra unui cuib de cuci. Din fericire sunt stabil psihic, observ o basculantă ieşind din nori aproape de linia orizontului. Mă prefac că nu observ doi tipi pe un nor lateral, parcă făcându-mi din mână, parcă uitându-se prin mine; îi fluier în diferite triluri, îmi dau seama că realitatea e mai tristă: îşi spun ceva independent de existenţa mea, parcă au observat şi ei acea basculantă împinsă de un val masiv de aer către noi. Uneori râd cu lacrimi, aparent se uită în spate, le fac cu mâna, însă îşi văd de treaba lor fără urmă de inteligenţă socială. În lipsă de altceva mai bun mă răsucesc în norul meu ce imită scaunul conceput să-mi amorţească fesele – din păcate fără efect: am senzaţia că sunt cuplat la realitate printr-un mecanism de roţi dinţate uzate, folosit de indivizi cu care n-am nicio treabă. Tipii ăştia doi nu realizează că-i apreciez în mod genuin, c-aş vrea doar să le cer un sfat privind situaţia în care mă găsesc tam-nesam. Mă mişc pe scaun, în sfârşit mă prind de semnalele trimise de sistemul meu vegetativ: nebunia ăstora doi ţine de un experiment filosofic al cărui cobai am obsesia să fiu. Însă puterea mea de acţiune bate orice concept filozofic. Mă răsucesc pe scaun aparent impasibil. Nu înţeleg de ce-mi sunt simpatici tipii ăştia, care, priviţi prin lentila creştinismului, par a fi nişte draci-împieliţaţi de duzină. Ce caută ei în al nouălea cer? Nu-mi răspund indiferent de cât de rapid le fac cu mâna, un ghimpe în mine îşi ascute gheara – nu e pentru prima oară în această seară când pătrund în mine ca un cunoscător al absolutului, realizez că sunt o entitate singură pe lume, în bătaia vântului, aşteptându-l pe Unchiule – motorul cu ajutorul căruia zbor din nor în nor independent de fiinţele care-mi vor tot răul din partea superioară a lumilor. Mă benoclez spre îndepărtata zare a morţii, remarc doar basculantele ce tot se apropie, stau calm cât timp nu mă întreb cine le-a cocoţat aici, cine le ţine suspendate. Extrag rumeguş dintr-o parte în alta a orizontului, mă întreb dacă nu-i oare întruparea acelei părţi a sufletului meu făcut franjuri. Dar nu disper, cu efort disting cum arată al nouălea cer independent de închipuirea mea de om – astfel, nu zeci, ci zeci de mii de specii de indivizi pe care îi numesc îngeri în lipsa unui nume mai potrivit ies la raport, se aşează în grupe de comando; la un impuls mie ascuns fiecare ridică un cartonaş pe care scrie: „Să Trăiască Domn Director”. Nu pot decât să zâmbesc. Spun „nu zeci” pentru că la numărătoare cam atâţia îmi ies, deşi asta contrazice bunul simţ, anulează existenţa atâtor specii cu drept la existenţă de care ştiu. Ei apreciază efortul meu, rezerva mea de energie: sunt gata de orice-i necesar pentru a mă apăra de nesimţiţii care dau peste mine buluc când îmi iubesc viaţa mai mult. Dar nu mă simt în largul meu în postură de şef atins de streche, chiar dacă oficial sunt Manager. Nu-mi explic motivele primare, remarc doar că mi-e jenă de atâtea fiinţe prinse-n semnul unor zodiace cum nu s-au inventat la noi pe Pământ. Traduc asta liber prin: dacă nu cunosc suficient de multe pentru a avea cu adevărat o vedere de ansamblu? dacă unul din ei are un punct de vedere pe care în condiţii obişnuite l-aş lua în consideraţie? Mă întreb, am devenit periculos propriei mele instituţii. Din fericire mă las repede dus de forţa din rărunchi, de oftica pe care ţi-o dă numai ideea de a fi prins în secţia de poliţie, inhalând petrosin: „Omul în Volvo Roş este căpetenia duşmanilor noştri. Poate lua înfăţişări felurite, dar îl recunoaşteţi după diavolii ce ies la suprafaţă când trage cu coada ochiului. Am mare încredere în voi, îngeri, căci nu degeaba am ajuns la aşa înălţime. Trebuie să mi-l căutaţi peste tot, în nori ca şi-n abis, în femei gravide ca şi-n şmecheri de duzină, să-l prindeţi şi să-l aduceţi în aria  mea de acţiune, să-l frig!” Îngerii desfac rândurile fără a zice pâs, mă las cuprins de extaz… Ce remarc?: basculantele sunt deja la un salt de înger distanţă, aburul degajat de ele lasă o vibraţie suplimentară în atmosfera aici oricum rară. Nu mi-e frică, creierul mi-e protejat de craniu; înţeleg că trebuie să rămân în stare de prostraţie, prins parcă într-o pastă formată din picioare de păianjen. Dar tocmai când mă văd în absolut iarăşi, realizez că sunt depăşit în grad de mobilitate, mă găsesc faţă-n faţă cu omul în Volvo Roş apărut prin spatele unei basculante. Cine s-ar fi putut gândi la aşa ceva? Cum pot fi trădat iarăşi? Înecat în aburi de petrosin? Ori am ajuns s-o fi luat razna în al nouălea cer? Răspunde, domn manager, mă somez – şi nu mi se face frică iarăşi, deşi nu am cum să parez, nu am cum să lovesc sub centură a brută. Nici măcar nu se catadicseşte să mă salute, în schimb loveşte cu autoturismul în îngeri de parcă ar fi popice iar el câştigătorul competiţiei. Dar viaţa nu e atât de simplă. Nu pentru că mi se face frică de realitate, de interacţiunea ei cu visele pe care nu le controlez, ca orice om de înţeles. În viaţa de toate zilele am stors ce-a fost circumstanţial posibil, banii omului în Volvo Roş să-mi ţin guriţa ferecată în faţa autorităţilor statului. Nici acum nu pot crede, indiferent de câte ori reiterez: prăpăditul nu are carnet de conducere, a reacţionat la volan de parcă ar fi avut burete în loc de legături terminaţii nervoase - creier. N-am spus că tânjesc să-mi înfund aproapele, dar nici să rămân ofticat pe mine şapte (mi-a venit în cap un număr mistic) ani că nu-mi acopăr cheltuielile de reparaţie, parte din daunele morale. Tocmai azi, când am fost înscăunat Manager! Daune, căci aproape e noapte şi n-am ajuns să văd expresia ochilor Anamariei, domnişoara manager. Pentru asta Omul Roş trebuie să mi-o plătească cu vârf şi îndesat, dincolo de cei o mie de euro pe care mi-a transferat deja în buzunar, cu care de-abia ne spargem în bărci preţ de o săptămână pe litoral. Sper că nu degeaba l-am aruncat pe Unchiule în cutia căpitanului-poliţai; el ştie cum trebuie să te porţi cu reprezentanţii statului, fiind uns cu toate alifiile – în fond, în mod similar am cunoscut-o pe Anamaria: am arcuit-o cu maşina în timp ce Unchiule stătea pe locul mortului cu intenţia să-i dezlege din tainele şoferiei; cu deosebirea că în accidentul cu pricina soarta a ştiut mai mult, am intuit de cum am văzut (acum celebra) floricică pe care Anamaria a lăsase în parbriz; tot Unchiule a condus ostilităţile cu poliţia şi atunci, nu m-a înfundat întrucât o văzut cum din întâlnirea noastră de gradul trei se naşte dragostea în formă concentrată – dar despre acest clipe măreţe vreau să-mi amintesc altădată. Acum Unchiule se luptă pentru mine în cuşca căpitanului. Mi-l imaginez dârz, neînfricat, al dracului. Îmi dârdâie nervii ca nişte corzi de chitară bas, nu mă pot concentra. Atât eu cât şi omul în Volvo Roş am ştiut că cine înjură primul câştigă. Am coborât din maşini năuciţi de airbaguri, însă cu gura plină: dumnezei şi cristoşi şi tot arsenalul de rude intrând prin, ieşind din şi fiind lovite de organele de reproducere. La un moment dat m-am sleit de înjurături, i-am cerut să anunţe poliţia căci n-am chef să-l iau la pumni; că câr că mâr, că n-are mobil; OK, foarte bine, mobilul meu e descărcat, atunci oprim o maşină de pe stradă. Atunci păcătosul şi-a dat arama pe faţă: nu are carnet de şofer – motiv suplimentar pentru înjurături tocmai de la capăt. Însă totul e posibil, declaraţia oficială spune că nu el, ci taică-său a condus, care a venit la locul faptei cu o mie de euro fără să i-i cer, teoretic să-l iert că a vorbit urât fără acoperire. Acum îmi pare din ce în ce mai rău, ar fi trebuit să-i cer mai mult, dacă tot a fost să fiu om. Dar nu mai am puteri, bine că am fost inspirat să-l pun în gardă pe Unchiule, în clipa în care-mi deschid ochii toţi îngerii sunt transformaţi în aburi, amestecaţi cu vapori de petrosin, şi nu mă mai ajută unul. Îi fac galerie lui Unchiule, singurul meu aliat prin care aş mai putea să storc un ban justificat – când am acceptat cei o mie de euro n-am intuit efectul lor deformant asupra bucuriei mele de a fi devenit director, reala anvergură a unor daunele morale pe măsura ofticii mele. Prins descoperit, fără secrete faţă de forţele nevăzutului/necuratului, îmi chinuiesc fesele de parcă nu ar fi ale mele. Dar mă pun în locul celor din jurul meu transferându-şi greutatea de pe un picior pe altul, şi nu mă deplasez de pe scaun. Sunt hăituit de forţele oculte, la mâna organelor de ordine. Îmi impun să accept realitatea: reacţiile mele nervoase nu se potrivesc cu suflul metropolei în stare de vibraţie. Am nevoie ca Unchiule să iasă din biroul căpitanului cu actele mele şi dovada de reparaţie, cu omul în Volvo Roş (varianta oficială) legat de un semn al meu. Să mă pot scurge pe stradă, să ajung la buzele Anamariei, să-mi verific reacţiile. Între timp trebuie să rămân pe fază, să nu uit că soarta-i mult mai hoaţă, mă testează până unde mă poate duce capul; în ce măsură dovedesc capacitate de aşteptare, mobilitate mentală necesară să procesez informaţia provenită din bulevardele oraşului. De aceea nu mă mir că omul în Volvo Roş are timp să reapară într-o altă variantă. Dar e acceptabil să se ivească plin de el ca o fanfară militară, ca şi cum la prima întâlnire nu mi-ar fi distrus plutoanele de îngeri născuţi sub a mea comandă? De data aceasta loveşte de la început îngerii mei cei mai buni, iese din maşină ca un titirez îmbrăcat la costum şi cravată, nu-i scapă că botul maşinii îi e o armonică dezacordată; se pune să mă înjure pe motiv că „ţi-ai dispus animalele ca ultimul prost în mijlocul drumului”, din cauza lor şi-a armonizat maşina „cumpărată pe comandă”. În concluzie o să văd eu „ce înseamnă să fii bou”, cheamă poliţia. Ceva îmi spune că n-ar avea carnet, dar în norii ca o vată nu ştiu cum să reacţionez, atât instinct de conservare mai am şi eu. Mă dumiresc că ceva mă trimite direct la individul care a intrat în mine pe carosabilul acoperit de asfalt, paparuda naibii! De această dată pune mâna pe telefonul mobil fără să ne mai înjurăm, atât respect poartă şi el fiinţelor sfinte. Coincidenţă sau nu, din aceeaşi aburi din care a venit el apare şi poliţia. „Sublocotenente, uite în ce balamuc m-a băgat ciobanul ăsta de îngeri! Mi-a lăsat maşina fără radiator. Mi-a spart ambele faruri, mi-a deformat bara, nu mai ai loc să te mişti în cer între diversele nivele, parcă au înnebunit cu toţii, toţi visează la al nouălea cer de parcă asta le e scris în aparatul lor genetic!” „Tu ce-ai de declarat, băiete?” Iarăşi mă oftic că sunt unul din cei ce vorbeşte puţin în situaţii critice. Că, pentru a vedea mai bine, dau degeaba la o parte pojghiţa aerului – şi-ajung doar s-o iau prin bălării. Mă simt inconfortabil, mă paşte un presentiment, fandez lateral băgându-mi nasul în cusăturile hainei, respir adânc, să nu pierd un milimetru cub de aer demn, de manager. Îmi revin în parte, am din nou senzaţia că toată lumea este a mea, în ciuda faptului că fac parte din ea. Nu fără motiv: oferta de muncă apare la fel de materială ca atunci când am pus mâna pe ea, îmi flutură pe la nas, îmi va ţine loc de vitamine în următoarele încercări profesionale. Am mari aşteptări de la viitor, nu mă las doborât de visul ieşit dintr-un moţăit, deşi nu pot să nu mă întreb care e semnificaţia celei de-a doua întâlniri cu Omul Roş sus în cer, singur printre străini. Înţelepciunea acumulată în cele trei decenii îmi cere „analiză zero”, îmi caut din nou locul în starea de extaz înaripat articulând în şoaptă salariul, gândindu-mă câte voi putea realiza în timp prin puterea sa. În practică funcţionează cu oarecare greutate, la urma-urmei Unchiule a intrat la căpitan de-o oră şi mai bine, mi-e frică că între timp e posibil să-l fi făcut ăştia piftie. În lipsă de altceva mai bun îmi rotesc privirea, presupun că pentru cei ce-au simţuri să-mi vadă lumina ieşindu-mi din ochi sunt un girofar magnific. Nu pentru mult timp, Unchiule apare prin uşa căpitanului cu o mutră pe care citesc o serie de cuvinte unul în altul îngrămădite. Omul Roş senior îl urmează ca un servitor. O coteşte brusc, îl pierd din ochi înainte de a-l apuca de guler. Atâta apuc să spun: „Unchiule!...” „Da, Vasile!”   „Laşul ăla a fugit!” „Hai să ieşim de-aici şi mai vorbim,” şuieră printre dinţi, nimicind alte cuvinte pe care corpul lui nu le mai suportă, pe care le dă afară cu orice chip. Mi-e frică… „Şi eu?” totuşi, zic. „Întinde pasul. Hai să ieşim din atmosfera asta îmbâcsită de petrosin.” Deci se poate şi astfel: nu există niciun dosar privind accidentul în care nu am fost implicat, ar fi şi ilogic de altfel; astăzi au avut loc douăzeci şi trei de accidente în raza secţiei ăsteia de poliţie, în mod excepţional Unchiule a putut să le vadă înregistrate, însă „Vedeţi? Sunt cu totul altele.” Acceptă că poate fi consternant, uneori toţi o mai luăm razna, mi se va da o autorizaţie prin care am dreptul să-mi repar maşina – dacă asta-i problema pentru care eram îngrijorat. Omul Roş senior i-a mai dat două mii de euro lui Unchiule (nu mi s-a pomenit nimic de poliţai), de felul lui e şofer profesionist şi nu vrea să rişte să i se ia carnetul, să nu-şi mai poată hrăni copilaşii. Până la urmă a agreat şi Unchiule, dar dacă vor să mai parlamenteze, se poate numai afară, organul de ordine i-a rugat frumos să iasă afară din birou, sunt mulţi oameni care aşteaptă şi vor să ajungă acasă înainte de a se face miezul nopţii. Unchiule a tras concluzia că nu-i aşa rău, din trei mii de euro mai rămâne şi ceva la mine-n tăşcălău. Pe de altă parte asta e o mică lecţie de viaţă pe care o învăţăm cu un cost minim. Asta a fost să fie. Îi mulţumesc încă o dată şi pentru a mă fi introdus domnului Trandafir, asta e ceea ce contează la sfârşitul zilei. Mergem spre parcare, nu sunt destinat să urmăresc jigodii până-n pânzele albe. Privesc în faţă: cel puţin am carnet, maşina e în stare funcţională. Pun oferta de muncă pe locul mortului. Văd un buldozer îndreptându-se încet către mine din adâncul nopţii. Metaforă ori realitate, nu mai contează; am rămas singur, îi înjur la rând pe toţi de n-au avut noroc în viaţă. Halal de mine cu aşa nivel de satisfacţie – îmi dau seama, dar deja e prea târziu.