1 Cer ajutor pentru a da cu tifla unei după-amiezi flasce din start. O formulă să mă ţină pe şine câteva zile pline. Ceva trepidaţie în sistemul de gândire. Cer şi mă tot frichinesc în oraşul vechi, nu-mi găsesc rostul de student. Mă uit în preajmă, întind coarda şi nu mă las posedat de griji; aş apela la gaşcă, babaci, AC/DC. Încep un jurnal, nu mai vreau să dau pumni în tocul uşilor de unul singur. Cer impulsul care te orientează pe direcţie de-a gata, ora mea de mers pe ape. Speculez unghiul unor umbre ce intră şi ies printr-un geam, număr oameni. Respir adânc, mă reorientez după azimutul de origine; ce rezolv, în afară de faptul că mă irită cear­şaful pe care zac? Că n-am idee cum pot continua? De fapt, am tot timpul înainte, eu mare chestie de la paparuda asta de viaţă nu cer. Totuşi, sunt pregătit mintal s-accept că ceva nu bolboroseşte adecvat. Fără explicaţie, câmpuri de atracţie se formează pentru a se bate cap în cap. Nu mi-e clar cui să ţin partea, nu ştiu care-s implicaţiile îngerilor în viaţa mea. Locuiesc în cea mai aspirată comunitate a oraşului. Atunci de ce mă plâng? Marea cu sarea la ora bilanţului mă lasă rece, mă roade gura grea în exces. Stima de mine se hrăneşte tocmai din ce-i mai încârligat în setul de legături Nichifor Victor. Iar asta-i secret. D-aia zic: la ce bun un ego umflat cu pompa? Cred că dramatizez, doar am trecut prin armată şi am supravieţuit nedeformat. Nu acţionez împotriva altora, dar numai pentru că am cei şapte ani de acasă. Întrebarea cade: cum ies din astă pasă când mă paşte un an plin de şcoală? Nu cer mare lucru: ceva bani de la babaci, note rezonabile. Deştept ar fi să ţin un ochi pe bioritm, prin el îmi estimez resursele minerale. Ieşirile din neobişnuit. Nu te hlizi, astfel se construieşte personalitatea ca o stâncă. Uită-te la mine: student în anul patru. Bine împlântat pe lumea celor cu biştari. Am femei la bord, gaşcă prin care-mi menţin interesul de bios, fibrele de taur. Ieri am fost la o bere; în timp ce ridicam halba, mi‑am urmărit reflexia-n geam între alţii, m-am asigurat că dacă m-aş fi născut femeie (mulţumesc, Doamne!) cu siguranţă m-aş fi marcat „viabil”; şi-atunci de ce mă lamentez ca un surogat? Vezi, părţile friabile din acest set de legături tot cârcotaşe au rămas… Dar nici eu nu mă preumblu în centrul universitar de ieri, de azi: în adâncimi insondabile (exceptând clipele de control în care scriu poezii uşchite, deci am ceva logică), am înţeles că e vremea să-mi pun amprenta răsucită pe mediul încon­jurător. Act normal: să bat discotecile în toate direcţiile, să-mi pun cămaşa cu pectorali. Mă răzbate un gând instantaneu: oare presiunea de a fi catapultat în lupta vieţii în poziţie aspirată de mase îmi impresionează subcon­şti­entul şi, prin urmare, nu sunt capabil de anumite reacţii controlate care-ţi imprimă succes în viaţă? Din fericire, e numai un gând aberant, mă despart de ei prin secole de civilizaţie: în cămin au trei bude fără capac la un palier de organisme, mănâncă năclăială de cantină, cu ochii mei am văzut furnici în paturi, gândacii fiind la ordinea zilei. Au mai multă expunere la femei: avantaj pentru fraieri, căci mai cu bani, mai gratis şi eu am capsat un spectru larg de domnişoare. Nu degeaba-mi scârţâie patul! (Mulţumesc celor patru bunici pentru a-mi fi născut părinţi destupaţi suficient să-mi închirieze apartament de unul singur; perfect se potriveşte unui spirit liber.) Totuşi, în actuala situaţie, ceva, undeva nu mă slujeşte. Văd bine, arcul vieţii se tensionează, îmi hurducăie până şi neuronii cei mai redutabili. Pentru ce? E bătut în cuie, sunt o frumuseţe de băiat (femeile mature mi-o spun în faţă). E bătut în cuie, fac o facultate. Pot cheltui bani în orice bar pe Valea Prahovei. Îl am pe vino-ncoa’, confirmat în ciuda singurătăţii ce pune presiune pe ţeastă. Niciodată nu m-am pierdut printre mase. E ăsta un motiv pentru care mi-e lene să mă clintesc din pat? Contorizez unghiul umbrelor ce tot intră şi ies prin geam… Oame­nii la ora asta pe stradă trebuie că mă consideră un fericit. De ce nu? A? Nu-i de mirare că mă bântuie impulsul să mă exprim în poezie contemporană. Câteva seri am dârdâit c-o să fiu privit drept un papagal. Însă băieţii din gaşcă sunt pe traiectorie de intelectuali. În plus, babacul m-a aplaudat la scenă deschisă; iar dacă el e cu banii, m-am gândit că are dreptate. Şi-atunci: ce-mi trebuie şcoală? Ştiu: din păcate, tot de la babaci mi se trage. Aş fi putut sta în companii selecte, sponsorizat (doar un fiu au). Mi-aş fi găsit ceva superbriliant îndată după aceea, fortificat prin şcoala vieţii. Cu subiecte pentru poezie subtilă pe zece ani înainte. În schimb, nu ştiu de când n-am mai scris. Mă amăgesc cu acest jurnal numai să ascund adevărul gol care doare: mă perind în prosteală, efect al acelui bagă-bagă! bagă să treci anul! doar „facultatea e suportul tău în viaţă”. Dar eu nu am de gând s-ajung o epavă căreia şcoala să-i sfrede­lească inspiraţia. Am citit că pădurile amazoniene sunt în real pericol. Iar eu merg la cursuri! În Indonezia, un uragan a distrus o mare parte din ţară. Da, sunt conştient că s-a mai luat un set de premii Nobel! Câte lucruri care te pot cata­pulta, iar pe-aici nu mai e loc de o idee fixă, personală. Mişc ca pe ceva străin degetele picioarelor. Am unghii încarnate, mă seacă până-n ficat. E drept, nu le-am mai tăiat de vreo două săptămâni. Dar nu asta e obsesia căutată. Chiar nu ştiu ce să fac. Mi-ar plăcea să mă duc la geam, să urmăresc oamenii.     32 Urăsc când nostalgia se cuibăreşte în mine ca-ntr-un fraier. Parcă n-ar fi de ajuns, în curentul dintre fereastră şi uşă se cască crăpături, psihic nu mai fac faţă dacă nu mă frec pe scaun. Ştiu că motivele-s subţiri, anul IV e dus învârtindu-se. Dar cum pot argumenta mascarada în care mă zbat? Când mă bâţâi mă liniştesc, sunt ofticat pe mine pentru asta. Mă eschivez deschizând un geam către curte: pale dense din teiul lui Eminescu intră în cameră; paginile foşnesc pline de fior. Fără mişto, nu e aşa rău: am absolvit anul în prima jumătate. Babacii sunt umflaţi cu pompa de al lor odoraş. Şi-ar trebui să profit de realizările mele. Dar am putere, când nu mai departe de-aici, de pe acest cearşaf, s-a ridicat Alia la bustul gol? De n-ar scârţâi scaunul, aş zice că-s singurul în lume care suferă. Babacul a închiriat o dubă să-mi transfer calabalâcul, nu mai departe de mâine. Am aranjat cât s-a putut, mă aştept ca şoferul să pună vreascul cu grijă la colţuri, pe scări, la praguri dau indicaţii, după care drept spre iubita casă părintească. Dar asta nu-i tot: ne-am întâlnit ultima dată în anul IV. Suntem bărbaţi cu toţii, totuşi a fost emoţionant: meseriaşii din gaşcă (câte băute cu bancuri, câte nopţi aiurite în corturi pe crestele munţilor, câte femei capsate, câte ore pierdute în sălile de laboratoare, cât ne-am ţinut spatele la copiat examene). Am lichidat vreo zece beri, am avut sentimentul că împărţim sânge din aceeaşi grupă sanguină. Şi nu mă simt confortabil când se cuibăreşte nostalgia în mine ca-ntr-un fraier. Dar ne-am răscolit în ochi cu intensitate aparte. Am şi râs, am făcut mişto fin în special de profesori – toţi suntem mulţumiţi de noi, toţi suntem plăsmuiţi dintr-o bucată. Câţiva or să meargă la mare; eu nu am de gând, îmi ţin statutul activ prin unicitatea mea acaparatoare. Ne-am promis să ne vedem în formaţie în anul V, câţiva aveau treabă. Şi-am venit să-mi aranjez bagajele pe căprării, am ajuns să pun totul pe hârtie, poate mai risipesc din nostalgie. Auzi, chiar mă enervează! Cineva bate-n uşă. Şi dementul nu se încurcă. Mă duc să-l înjur.         În adâncul nopţii, corpurile plutesc parţial, aş vrea să infirm această evidenţă. Poate de aceea mi-e frică să mă urc în pat şi umplu cu desene de copil pagină după pagină. Aşadar, mă duc pregătit să înjur nemernicul de la uşă, nu ştiu ce îmi vine şi zic numai: „Cine e, bă? Chiar nu ţi-e bine?” „Alia”, şi m-am fâstâcit cât sunt de lung. Puţin nesigură, a pătruns: ştie că „nu se face”. Ce mai contează? Bate de ora trei, trăiesc în vis până la ultima picătură de rouă de pe ceafă. O iubesc în clocot de clopot, „te iubesc” pe-un colţ de hârtie, „te iubesc mult”, căci nu mă mai satur. Am început să povestim nimicuri, aveam nevoie de ele ca un delfin de apă cu hrană. Ne-am întins degetele. Am rostit dulcegării, eram mai ales concentrat cum ni se atingeau pulpele. Am dat să ne pupăcim. Aprins. Umed. Am realizat că de-o spionez la nesfârşit nervii mi se pot întinde sau chiar rupe. Mi-am închis ochii cinstit, am lăsat „lucrurile” să curgă. Şi astfel s-au dus hainele de pe noi – ce-aş mai putea spune? Impulsurile de atracţie surprindeau graţia unei iubiri incomensurabile, nu înţeleg cum de am ajuns să facem… chiar dragoste. Într-adevăr, era fată mare. O iubesc cu puţină frică, nu înţeleg de ce îmi creează sentimentul datoriei neîmplinite. Doarme liniştit. Ce o să se işte din după-amiaza asta? Chiar am mers prea?     33 Din nou în casa părintească. Mă uit la zugrăveala camerelor, încerc mirosul fiecărui spaţiu. Ascunzişurile favorite din clasele primare. Buda cu geam pătrat care, da, scârţâie – văduvită de abţibilduri, din păcate. Locul clasic pentru joacă. Mă plimb cu lacrimi pe care mi le ascund bine, dau şi câte un rateu la câţiva paşi; am febră la toţii muşchii ce folosesc la apucat, transportat, aşezat în ordine ori aruncat. Totuşi, am rămas cu mintea întreagă, graţie doar faptului c-am înjurat. Adormisem pe la patru, mă trezisem cu ochii cârpiţi, ofticat. Dar într-o secundă am înţeles că nu e vorba de spiriduşi ce ne joacă renghiuri, poate o mai facem o dată şi mai lată. Când s-a făcut de zece şi, după babac citire, şoferul urma să pice, a trebuit să ne oprim, am tras linie: nu pare fără experienţă, dar o cred, Doamne fereşte! Doar să vezi ce ţi-e cu instinctul animalic de a deveni mamă. Printre jurăminte ne-am îmbrăcat fulger, avea şi emisiune la Radio „de îndată”. Singur, dar cu încredere-n soartă, am luat din frigider ultima bere… Când colo? La uşă mă trezesc c-un prichindel şi aschilambic, care „ia ban doar să şofeze”. După trei ore de transbordat, în timp ce schi­monositura m-a urmărit rânjind ca picat din Lună, doar mi-am jurat: „La mine, nevasta va muta mobila când va face curăţenie generală” şi altele pe care le înţelegi numai când le trăieşti nemijlocit, necondiţionat. Din nou în pragul casei părinteşti. Taică-meu mi-a întins mâna ca‑n­tre bărbaţi. Maică-mea se uita la mine cu admiraţie, m-a pupat. Lumea îmi este la picioare: am o vară în faţă. Însă n-am planuri colosale… Momentan să mă lase-n pace. Să-mi iau carnetul de şofer şi s‑o vizitez des pe Alia. Vor ca mâine să luăm prânzul la restaurant. Chiar nu realizează că nu mai sunt la o anumită vârstă? Vorba aceea, m-am forţat să rămân treaz, însă încet serii de rame metalice au apărut în peisaj. Înlocuite de altele, multiplicate în lumina lunii secerate. M-am oprit din scris la „… să se işte din după-amiaza asta? Am mers prea?”, m-am băgat în pat lângă Alia. Am atins-o delicat, m-am rugat ca ce trăiesc să nu fie o prostie SF. Când mi-am revenit, părul ei mă gâdila pe faţă, piciorul îmi amorţise de cum mi-l ţinea înfăşurat – aprob aşa instinct de proprietate. Mi-e peste puteri să înţeleg scurtăturile din mintea ei, de felul meu cuceresc lumea pas cu pas. Sunt sigur c-a înţeles, peste vară trebuie să merg la babaci, n-am bani de casă, duba era deja programată. Am simţit‑o dusă, dezorientată. I-am mărturisit că n-am dormit cât am rezistat, pentru că în somn nu iubeşti, ci simţi ecourile iubirii. S-a uitat la mine câş, se vedea pe râsetul ei că mai rar jurământ ca ăsta-n timp ce tragi tricoul peste cap. M-a pupat umed, dar gingaş. Nu ştie ce să facă. Să-şi caute de lucru în oraş? Tip practic, am vrut să-mi asigur viitorul apropiat şi ne-am schimbat numerele de telefon. Mai are de terminat câteva emisiuni la Radio, după care trece şi ea pe la babaci. Îmi jur să ne găsim! „Într-o iubire unul iubeşte, al doilea se lasă iubit; de rest se ocupă Victor”, i-am zis. Iar s-a uitat la mine câş, dar nu m-a mai pupat. M-a durut, înlemnesc de cât o iubesc – şontâcăi însingurat pe un colţ de hârtie, prin toate camerele.       49 Bărbaţii sunt porci ordinari, mă văd silit să accept trista realitate. Viaţa mea nu va mai fi în vecii vecilor paradisul de odinioară: libertatea de a face mişto în orice împrejurare, energia de a acumula versuri şi de-a le pocni de-o foaie; extazul de a mă da meseriaş, încrederea în constelaţia ce mă ţine la suprafaţă şi când îmi bag picioarele. Neaşteptat, soarta-mi joacă o glumă foarte proastă, culmea culmilor: stau cu mâinile în sân şi dovedesc maturitate… Cert este că asta-i secvenţa în care mi-am pierdut virginitatea, încrederea în umanitate. Dumnezeu cu mila ce va urma… Cine şi-ar fi putut închipui că domnul babac m-a expediat în Anglia doar pentru a-şi lua catrafusele din casa părintească fără complicaţii? Nu, n-am luat-o razna, deşi s-ar justifica orice act necugetat: di… divorţează. Mă lasă pe mine, îşi lasă nevasta într-un dezechilibru ce taie în carne vie: o iau razna şi tind să mă gândesc la esenţa vieţii mele, a babacăi. Se mută cu o pipiţă. Am văzut-o, tăia-i-aş capul în patru! N-arată rău deloc – dar babaca? Dar eu? „Băiete, o să înţelegi mai târziu. Doar nu fi copil fraier, m-aş fi putut muta de lângă maică-ta după ce plecai la facultate.” Dar ştie musiu că eu risc să-mi stric relaţiile personale din cauza acestei falii în existenţa mea? Că nu am reuşit să-i telefonez Aliei, că nu mi-am revăzut băieţii din gaşcă? Că nu mai sunt omul care am fost numai pentru că vrea o saltea cu sânii tari? Da, şi eu am. Însă mi-e vremea. De fapt, sper să mai am, căci de o săptămână creierul mi-a fost cenzurat de pipiţa lui pusă să-i ia banii. Acum spune şi tu: ne părăseşte pentru două fese ridicate şi o pereche de sâni în formă maximă. Pipiţa se uită doar la banii babacului! I-am aruncat-o în faţă, a înghiţit găluşca. Mă uitam în ochii lui (ce l-am articulat!), conştientizam că (am devenit bărbat?) îmi pierdusem superficialitatea crasă ce acţionează ca scut împotriva mojiciilor extinse în mediul meu de viaţă. A înghiţit găluşca, deşi, după cum îi tremura pielea pe gât, întinsesem coarda. Mă doare-n şpiţ că nu-i cădea bine bastardului (vorba babacăi), mi-e frică că am devenit vulnerabil. Ştiu că am o personalitate scindată, însă mă perce­peam ca o fiinţă aflată pe un drum optim, apărut din Big-Bang drept coliniaritate necesară; mai pot demonstra o minunăţie ca asta?   50 Îmi este imposibil să desluşesc ce căderi grave de tensiune au loc în sinapsele babacului. Bruta! Cu testosteronul înainte marş! Să ne găsim o femeie nouă, am fost familist suficient atâţia ani, ce şi-o fi închipuind acest nerecunoscător? Mai bine aş fi fost unul din ăia ce creează probleme, să mă îmbăt de la 12 ani, să fi avut blenoragie la 14 ani, să-mi fi terorizat babacii cu nunceagul la 16 ani, Poliţia să mă fi luat cu dubiţa de la 18 ani, acum să fiu pe banii mei de droguri, să aduc prostituate în casa părin­tească. Ar mai fi avut musiu timp dulce de pipiţe? Mă doare inima, recu­nosc că este doar o javră! Recunosc, şi eu mă las condus de testo­steron în anumite circumstanţe, dar am 23 de ani şi altă concentraţie, alte respon­sabilităţi familiale. Bruta! Se culcă cu pipiţa aia! Săraca babaca mea! Întotdeauna mi-am imaginat că parşivul îşi iubeşte soţioara. Nu cu intensitatea cu care eu mă dau în vânt după Alia, dar aşa paparudă să se dovedească? „Nu-ţi fă probleme, întotdeauna ai fost şi vei rămâne copilul meu foarte drag. Nu o să uit primii tăi paşi în parc, când ai spus prima oară «tata». Ce are loc între maică-ta şi mine e altă mâncare de peşte. Nu mă deranjează că ţii cu ea, cred că aşa aş fi reacţionat şi eu la vârsta ta. Îţi dau 20/25 de ani să pricepi cum stă treaba; puteam să plec când aveai 16 ani. Nu am acţionat! Ţi-e clar?” Acum încep să-mi explic de ce o făcea pe babacă „nătăfleaţă” numai pentru că nu era în stare să citească o hartă. De ce-şi permite să mai tragă câte un pârţ cu noi de faţă; exact, şi eu îmi mai permit, dar amândoi m-au obişnuit de mic cu asta; cu Alia sau cu alte femeiuşti plec inopinat la baie. Acum îmi explic de ce acasă doar mormăie ceva despre cum merg afacerile, câte cămăşi şi chiloţi să-i pună babaca în geamantan pentru delegaţia ce urmează – nicio urmă de scânteie în faptul că, în sfârşit, e în cuibul mult visat. Bine că avea televizor să urmărească ştirile şi meciurile de baschet la americani. Bruta! Sunt legat de mâini şi de picioare (nu vreau crimă familială). Chiar dacă mă ia flama?   51 De dimineaţă ceaţa se mai risipise, am sunat-o pe Alia. În schimb, ghinionul s-a prins de mine scai: donşoara e la bunici. Nu pricep să mă bagi în smoală: cum să te mai înţelegi cu „buni” după 14 ani ori după ce ai sărutat fără a fi defazat irecuperabil? Ei! Dar ea e fată şi deci concepută pentru maternitate, creierul ei se pare că e conectat diferit la realitatea practică. Are scuză, pe care o accept din cauza nenorocirii prin care trec. Însă şocul mare vine de la babacă: auzi, dimineaţă era fardată pentru tribunal. A venit d-abia acum un sfert de oră, e mulţumită de afacere: i-a lăsat casa, maşina, îi dă lunar ce-i mai puţin dintre două mii de dolari sau echivalentul a cinci salarii medii pe economie pe lună, dar şi ea e deşteaptă şi cere toţi banii înainte presupunând că va trăi 80 de ani. Babaca se ţine bine, totuşi dă apă la boboci singură; eu mă ştiu drept un om de calitate superioară, n-o să mă pretez la astfel de compor­tament ordinar. Am putere s-o iubesc pe Alia cât o mie de flăcăi, după ce facem dragoste îi pot şopti vorbe dulci fără să devin penibil. Merg la oglindă să mă privesc în ochi: nu mă recunosc, mă identific prin destin. Oricum, e un porc ordinar – babaca mi-a explicat într-o seară cum stă treaba. Cel puţin l-am pus şi eu la cheltuială, îmi dă o maşină s-o conduc în vacanţă. Pentru asta a trebuit să-i ascult vorba cu care dă la ficaţi: „Victor, înainte de orice învăţătură trebuie să faci bani. Să-ţi împarţi timpul ştiind că nu s-a pomenit concept precum prânz pe gratis”. Ce bani la ora asta? Eu sunt posedat de Alia. Nici nu ştiu la ce să mă gândesc mai întâi. Vasile şi Costi cred că nu-i mai bag în seamă numai pentru că în Anglia s-au dat la mine mai multe tipe super. Doamne, ce se întâmplă cu viaţa mea aşa cum o ştiam? Halal experienţă de fiu: o aud pe maică-mea în camera ei îmbă­tându-se mangă. I-aş bate în pereţi, i-aş face teoria chibritului, după care i-aş trânti uşa în nas dacă n-aş considera că nu rezolv nimic. În plus, mai degrabă mă realizez afectiv dacă visez la Alia cu bunicii ei din Răşinari; trebuie să fie interesant, dat fiind că Cioran s-a născut acolo. Dar a plecat, dar şi eu am străbătut Anglia… Mi-e dor de York şi London Tower şi nu mai pot să-mi ţin gândurile prinse într-un nod în spaţiul mioritic. Mi-aş lua o ţuică să ne facem cu toţii mangă pe ascuns. În timpul acesta, babacul o fi călare pe pipiţa lui… Dumnezeule mare – apropo: în ce măsură jocurile cu nevăzutul îmi pot ţine conştiinţa la adăpost? Îmi vine să mă zgârii pe dinţi: babac detestabil, Alia lipseşte la apel, vreau-nu vreau compar cele două ţări. Las picăţele din suflet în urma mea, caut sfinţi să mă scoată din falia aceasta. O iubesc, nu simt urmă de rezervă, e un moment ideal pentru „Tatăl nostru”.     83 E fată! Fată! Fată! Privesc în oglindă şi văd un păcălit al sorţii, un animal căruia sufletul e preş batjocorit de papuaşi. Nu pot sta cu mâini­le‑n sân, l-am întrebat pe dom’ doctor „ce se poate schimba?”, mi-a dat o palmă pe ceafă, să mă readucă la lumină cică. Dar ce-nţelege ginecologul ăsta deconectat de la viaţă? Ce mă fac? Acasă n-am putut da ochii cu Alia, e felul meu de a o respecta. Acum scriu pe budă, mă aflu la capătul lumii. Partea proastă-i că nu pot spune „las, că o să treacă”, cred că o să scad şi în ochii babacului, ai tuturor găştilor din care mai fac parte. Mă ciupesc de pleoape, degeaba! Mă imaginez Superman cu gând să întorc lumea la începuturi, mai rău îmi fac! Mă şi mir că rezist la o astfel de ruşine. Trebuie să uit, uit, uit, trebuie să aflu cine este de vină: Alia? Eu? Am şanse să-mi revin? Nu mă pot culca lângă Alia în clipa asta, mi-e frică de mine. Altfel mi-am imaginat acel strigăt de naştere: să se audă până pe autostradă – trebuie să mă detaşez cumva, să-mi reamintesc cum era lumea înainte. Niciodată nu am crezut într-o lege a perfecţiunii, însă c-o să am băiat făcea parte din regulile nescrise ale lumii.     Paralelipiped dreptunghic, cu reşoul în priză Cu un ton uşor peiorativ o numim noaptea de argint, îţi aminteşti – umbra: mână-n mână pentru primă oară, tu o vedeai capră, eu drac, în armată am câştigat tot ce se putea câştiga, lentul era mândru de pluton – toţi   pentru unul, unul pentru toţi. Acum, între perne, stai mai bine mai întinsă, eu conectez reşoul la priză: „înaltă tensiune” în inima mea încercuită – culcat, drepţi! Atunci prima oară te-am iubit disperat, ascuns sub tribună   ronţăiam vestonul de dorul tău. Astăzi, un ochi pisoi, unul pisică, mă în-torci pe degete – atmosfera e încărcată cu bule de şampanie, ciocnim fără să credem într-o lege a perfecţiunii, ci numai în cea a binelui.   Turnăm cuvinte pe noi pe o compoziţie alb, roşu şi negru într-un paralelipiped dreptunghic cu reşoul în priză, ciocnim – degustăm viitorul în doi, uităm că trăirea noastră poate nici nu este.   84 În adânc, nădăjduiesc că brotăcelul îşi ţine puţica între picioruşe, iar doctorul e după cum îl văd – un şmecher prost care se dă în bărci. Însă pe Alia nu pot sta supărat la roşu-infinit, sufletul îi tresaltă ca un lac pe care arunc dragoste pic cu pic. În acest context, am scris „Paraleli­piped dreptunghic”, a funcţionat, căci e poezie la urma urmei: mi-a dis­părut rictusul din colţul drept al gurii. Am luat şi parţialul, în plus. Ca să vezi, am experimentat una tare bună: Aliei i-a stat nota în gât – cică a absolvit în top opt. A venit timpul să se maturizeze, să se dumirească că bărbaţii au şi alte nevoi, este plină lumea de martiri ieftini. Dar mă duc la şcoală, n-am de gând să tulbur lichidul amniotic mai mult decât e necesar, vreau să dorm cu capul pe pernă măcar până la naştere – am vorbit c-un coleg cu puradel la activ, mi-a explicat o mulţime de trăsnăi horror: cică o să mă rog la socrela să vină la noi, numai să dorm o noapte fără să mă scol. Merge la Radio patru ore pe zi, a reluat şi lecţiile de flaut. Sper că-i face bine la copil, cert e că vomită mult mai uman. Şi nu m-a trimis după coco-bezele în mijlocul nopţii, n-a trebuit să înghit o astfel de situaţie penibilă. Am făcut cot la cot piaţa, n-am lăsat-o să care peste două kilograme, are sarcină să-i spună maică-sii. N-am cumpărat morcovi, cred că babaca ar face urât numai de-ar auzi, mă pun în locul ei: „Fiu-meu să ajungă slugă la nevastă…” Nu cred c-ar rezista şi la asta. Dar ce nu face dragostea din homo sapiens. Pe de altă parte, mă gândesc le rece: trebuie s‑o respect şi s-o giugiulesc, căci aşa femeie nu pupi de două ori, apre­ciată şi-n lumea eterului, au chemat-o la o conferinţă organizată la Mamaia, deşi e o simplă prospătură pentru ei: „Noile direcţii în Radioul contem­poran”. Pot fi însoţiţi de „partenerul de viaţă” – mă calific din oficiu, mă ia cu ameţeli. Peste o lună facem chef, ultima aniversare de burlac. 24 de ani, vârsta la care visează atât copiii, cât şi bătrânii – spun ca băiat cu ceva în cap. În afară de faptul c-am prins-o pe Alia în laţ, nu văd nicio scăfârlie în toată vârsta asta. Babacul vine la noi să mă sărbătorească, nu bănuieşte ce-l aşteaptă. Realitatea e că Alia nu-i bogată, dar ce bine că nu seamănă cu paparuda de tac-său!… Elegant ar fi ca babacul să absoarbă toată tevatura, rochia de mireasă, berea. Trebuie să-i spun oficial şi babacăi că ne căsătorim; de la amândoi aştept ajutor financiar, logistic.   Dovadă supremă că Alia e fantastică: m-a întrebat de ce nu public un volum de versuri. Ce muiere de până azi a ajuns la nivelul caietului meu de poezii? Ce muiere de până azi m-a pus pe mine mai presus de propriul corp cu sâni? Să fiu corect, nici eu nu mi-am pus problema acut. Şi realizez că poeziile mele nu-s destinate unui volum în librărie, nu intenţionez să le întinez – în turnul meu de cleştar le stă foarte bine. Asta explică şi de ce nu mă complic cu mişcări literare, mă bazez pe starea mea de graţie. Dar viziunea mea de artist n-o face pe Alia mai puţin specială, am declarat că le dă ture până şi babacilor. Mă simt în stare să-i aduc Luna de pe cer, ştiu că nu-i tipul de muiere şi de aceea nu pun frână imaginaţiei. Ce înseamnă comunicarea între suflete de artişti genuini dincolo de limbajul artei! Promit s-o respect până la moarte – nimeni nu ţine la aşa comparaţie, nimeni nu va mai face dragoste ca Alia mea cu bebe-n ea.