Îmi iubesc semenii în timp ce-mi rezolv prin ei diversele probleme – aici stă frumuseţea vieţii pământene. Extrag negrul din umbrele blocurilor presărate pe carosabil, pătrund într-un tunel ştiinţifico-fantastic: conduc alert spre casă, concomitent accept şi poezia lumii, şansa de a fi consonant cu ea – viziuni ale mişcărilor de indivizi între grupuri de interese isteţe, cui nu-i place să se simtă om realizat? Am prins undă verde şi mă simt în al nouălea cer ca la mine acasă, ceva îmi spune că azi, 4 august, se va încrusta cu litere de nestemate în istoria familiei mele, în spaţiul ce-mi conturează amorul personal. Respir adânc, îmi tratez până şi cea mai prăpădită celulă cu respect, fiecare din ele joacă un rol pe care a venit vremea să-l apreciez. Nu mă opresc aici, remarc: forţele oculte aruncă soarele într-un apus incendiar, mă las pradă fluxului de căldură plecat din gambe, nu depăşesc neregulamentar.
În intersecţia din Piaţa Centrală o nouă reclamă înaltă pe trei nivele reaminteşte ce frumoasă-i viaţa când prima mişcare a zilei e să bei cafea. Răspund prin a mă gândi la mine în fel şi chip, îmi place viaţa la maxim – corect, semnele ei mă înalţă pe val şi rămân calm în ciuda faptului că mi s-a terminat bateria la celular, că nu-mi pot împărtăşi starea de poezie consacrată cu cei mai scumpi oameni: mama, Anamaria, Unchiule cel supranatural. Un tip îmi face semne din faruri, nu mă ştie de frică dintr-un motiv aparte: văd prin lamele istoria omenirii – Cezar, Napoleon, Cristofor Columb şi alţii s-au dat peste cap pentru a crea un lanţ cauzal aparte, şi n-am făcut de râs nici o personalitate: am ajuns Director de Recrutare Personal peste noapte. Într-o corporaţie austriacă. Asta spune suficient despre cum îmi bate inima în piept, despre faptul că nu mai ştiu cine să mă cred. Dar mă ţin tare, nu-mi pierd capul indiferent cât de spectaculos e acest tunel ştiinţifico-fantastic; mi-o reprezint pe Anamaria frumoasă şi acasă, aşteptându-mă cu inima cât un purece, fără să ştie că ultima picătură de energie din celular s-a destrămat la mai bine de cinci kilometrii în spate. Nu conduc ca un molâu spre casă, totuşi, nu risc să mă prindă poliţaii. Şi o iubesc! Mai mult: îmi iubesc rudele până la nivelul şaptesprezece – cu litere de-o şchioapă am înscris în cartea de înţelepciune personală că nu aduce mama-ta ce poate aduce un unchi de-al cincilea după nu ştiu ce vară.
De-abia aştept să-i simt carnea încordată când îmi va sări în braţe! Dar stau cu-minte, nu-mi imaginez scenarii căci o mişcare greşită mă poate arunca în maşina din lateral. Rămân pe banda a doua, privesc înainte, din asfalt nu apare fata morgana şi deduc că ceea ce mi se întâmplă face parte din realitatea imediată. Mă trezesc râzând cu inima, ridic geamul şi aud anvelopele fâşâind pe asfaltul turnat în primăvară – una din plăcerile mele e să merg uns pe o suprafaţă de rulare bine marcată când prind maşina singur, să conştientizez că oameni au muncit din greu pentru a întinde straturi de asfalt în timp ce şi eu am muncit ca un soldat necunoscut al industriei publicitare, că, în ansamblul ei, societatea funcţionează. Începând de astăzi lumea se îmbogăţeşte cu un director ce pluteşte-n eres – prea fericit ca deja să facă pronosticuri privind soarta deciziilor ce vor impacta alte vieţi în acest labirint. Oricum, n-am chef să mă surprind şi nu mă gândesc la mine excesiv – prea multă autoanaliză nu anunţă nimic fericit, iar luând în consideraţie câţi oameni cred în avantaj reciproc, nici nu prea am timp. Prefer să trăiesc una din clipele în care culeg, dulci, roadele: respir adânc, am adâncime în satisfacţia mea organică, nu mă las posedat de gândul că numărul optim de maşini pe străzi nu se potriveşte cu realitatea.
Accelerez şi jur că zbor în vid, nu vorbesc prostii – admir concentraţia de clădiri moderne ridicate în ultimii ani de creştere economică, câte un păr vopsit roşu plutind sub linia orizontului. Aerul zornăie drept reconfirmare a faptului că mă raportez la concreteţea imediată, recunosc că am deschis geamul numai un pic pentru efect maxim. Sunt depăşit de imagini amestecate, de o maşină de lux la care o să am acces într-o bună zi; ştiu de pe acum că războiul e câştigat – de-abia aştept să-i mulţumesc lui Unchiule, să-i strâng mâna drept gest de recunoştinţă maximă. M-a recomandat drept băiat de perspectivă noului meu şef, director plin de resurse umane, un tip cu nume diafan: domnul Trandafir. Nu ştiu ce-a dres, cele două ore în care am vorbit cu el au trecut de parcă aş fi vorbit cu viteza luminii; va veni şi vremea să mă dumiresc ce-am dat din gură astfel încât răspunsurile mele la de ce? cum? ce? unde? când? care? de unde şi până unde? au avut ceva acaparant drept numitor comun. Va veni şi un timp al perspectivelor analitice, momentan las senzaţiile să intre şi să iasă prin mine liber: sunt în felul meu director, Trandafir o piesă grea în maşinăria prin care de-abia aştept să mă zbengui.
O să realizez mai precis prin ce-am trecut după ce-o să iau o gură de vin. Între timp gust acest tunel ştiinţifico-fantastic în care mă preling spre casă. Dar nu pot să nu mă întreb ce răspunsuri cheie i-am dat domnului Trandafir de l-am convins? Ce zace-n mine atât de extraordinar încât trebuie să fii uns cu toate alifiile pentru a şti? Am fost în stare de transă tot timpul interviului şi nu pot pune degetul pe nimic, dar cu siguranţă nu m-a întrebat ceva de genul „ce este celula?”, căci aş fi extras răspunsul dintr-un sertărel bine pus la punct (element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcătuit din membrană, citoplasmă şi nucleu, etcetera), fără ca după aceea să uit. Asta dovedeşte că am avut dintotdeauna dreptate, că anii de adolescenţă în care m-am identificat prin informaţiile stocate într-o memorie accesată prin maşinării cu drag lubrifiate au trecut degeaba. Aşa a fost să fie cu maică-mea la conducerea casei, nu mai am ce face. Dar nici n-am de gând să-i scot ochii, o declar nevinovată. Cert e că trăiesc după-amiaza în care am la degetul mic întreaga cale de rulare, mă uit de pe trotuar la mine – o imagine face cât o mie de cuvinte, dau drumul la muzică pentru a spori sentimentul de zi irepetabilă. Încep să nu mai am răbdare, nimeni nu ştie să-mi sară de gât ca Anamaria. Şi stau la acelaşi semafor a doua oară conştient că nu înjur, nu vreau să-mi deranjez forţele oculte ce au grijă de mine ca de copilul lor cel bun; în fond am prins undă verde juma de drum, îmi repet: stelele sunt aliniate din punctul meu de vedere, mai e puţin şi or să apară pentru tot omul, în seara aceasta nimic nu-mi poate altera bucuria de a trăi viaţa la maxim.
Prefer un post de radio cu ştiri, am nevoie de o voce exterioară să nu-mi pierd capul; într-adevăr, se întâmplă lucruri şi-n absenţa mea: oameni se împuşcă în nu-ştiu-ce ţară, guvernul a aprobat o ordonanţă de urgenţă importantă – îi cred!, însă totul păleşte în comparaţie cu faptul că la douăzeci şi opt de ani am obţinut o poziţie cheie în departamentul de resurse umane al corporaţiei Vialis. Ăştia nu şi-au dat seama că aş fi acceptat postul şi pentru un salariu pe jumătate! Însă păstrez legătura cu realitatea, la semafor dau mai încet radioul şi recitesc fabuloasa ofertă de muncă, suma magică; de abia aştept să înţeleg ce alte avantaje pot smulge de la ei; ce pârghii trebuie să forţez pe lângă domnul Trandafir pentru a-mi dezvolta reţeaua de influenţă, cine face şi desface în noua combinaţie de personaje, cât de inteligenţi sunt oamenii la ei – cum pot trăi fără să mă doară capul, dragi prieteni. Însă pentru moment înregistrez numai starea de plutire în eres, calupurile de energie ieşindu-mi prin porii epidermei. Cerul se înnegreşte la linia orizontului, nu am dispoziţie de metafore – viaţa are sens în aspectul ei concret, de seară minunată.
Sunt mesagerul propriei păci într-o încrengătură de claxoane. Mă apucă tremuriciul când mă gândesc câţi ani consecutivi am dat din coate prin prisma unor proverbe aruncate pe piaţă de intelectuali rataţi – „ai carte ai parte”, „poţi pierde orice, mai puţin educaţia”. Am avut totuşi noroc, chiar dacă încă n-am dedus în ce măsură duhurile şi-au băgat coada: o lamă laser a început să-mi taie din craniu, să-mi explice că, într-adevăr, ca simplu coordonator de clienţi în Publimax nu sunt în miezul evenimentelor şi că Anamaria nu mă bate degeaba la cap. Acum totul e limpede: realitatea nudă e că exişti prin reţelele pe care le hrăneşti cu delicatese, prin conversaţii inteligente despre rotiţele vieţii cotidiene. Mai citesc oferta de muncă încă o dată, conchid că mi-a fost scris să ajung aici, fiecare cu serpentinele lui în viaţă; dar nu e rău, îi las pe taximetrişti să claxoneze, doar ei sunt regii auto-declaraţi ai şoselelor. Deja timpul se scurge în favoarea mea, sunt convins că nu se ştie de unde sare iepurele face parte din structura mea genetică; şi asta e mai important decât faptul că numai relativ târziu în viaţă am dat prioritate unui fapt atât de evident. Diferit faţă de cum le-o dau celor doi şmecheri ce mi-au tăiat calea, nişte oameni insignifianţi.
Numai forţele nevăzutului trebuie să-mi fi tăiat din partea stricată de creier, o să încep să le mulţumesc seară de seară imediat după ce mă bag în pat, cum altfel? Deja mă gândesc cu încredere că o să-mi cumpăr casă şi maşină de teren, prea mulţi conduc dement, prea mulţi se pot lăuda cu aşa ceva. Va trebui să dau vestea cea mare şi „domnilor directori” din Publimax, unde orele în care-mi hidoşesc tinereţea sunt numărate. Le voi da undă verde să se omoare singuri pentru a găsi noi formule prin care să facă publicitate unor detergenţi cu enzime vărsate în canalizare şi de aici în sistemul hidrografic naţional, pentru băuturi răcoritoare din apa de pe gârlă filtrată, zahăr şi bioxid de carbon să te facă să crezi că râgâi de satisfacţie – dar iar mă enervez? De fapt am vrut să spun că, conform contractului de muncă semnat cu sânge de tânăr, trebuie să le ofer două săptămâni să găsească un fraier de calibrul meu. Apropo, un alt individ insignifiant mi-a tăiat calea, mă simt ca un peşte într-o apă poluată de mâna omului; Vasile, te rog!, nu în seara asta, nu de-acum încolo – îi iert, îmi permit, m-am poziţionat confortabil între norii celui de-al nouălea cer. Însă parcă a dat strechea-n toţi, tipul din faţă frânează ca un bezmetic, nu intru în el la mustaţă, concomitent careva din spate claxonează ca un dement, am reperat în oglinda retrovizoare un Volvo roşu. Ce pot face? Mă prind de volan. Nu înjur nu mă rog nu blestem.
