Accelerez, extrag negrul din umbra clădirilor presărată pe carosabil, pătrund într-un tunel aprins de noile mele perspective în viaţă. Intuiesc o schimbare în rânduiala ambiţiilor profesionale, un cutremur în concepte precum putere de influenţă, dragoste. Conduc spre casă şi-mi trec mâna prin păr, accept că sunt produsul zilelor pe care nu le-am înţeles la vremea lor, a predispoziţiei să-mi distilez trecutul atunci când sunt pus în faţa unor tiruri de întrebări. Mă privesc în oglinda retrovizoare fără să fac declaraţii existenţiale deşi reprezint Vasile-n întregime, deşi nu-i uşor când ţintesc oferta de muncă, din care se ridică aburii-n volute: Director de recrutare personal într-o corporaţie multinaţională, Vialis să-i rămână numele.
Cine spune că înţelepciunea nu-i propulsată de cariera profesională nu mă cunoaşte în această fază: îi mulţumesc lui Unchiule încă o dată. Pentru moment în cutia craniană, întrucât am uitat să-mi încarc mobilul, ce zace fără energie pe bancheta din spate. Mulţumesc des şi asta mă ţine în contact cu noul meu statut de manager, îmi confirmă implicit că o să am succes ce n-a văzut încă nici o corporaţie. Mulţumesc forţelor oculte care l-au pus pe Unchiule bot în bot cu Trandafir, un prieten ajuns şef de resurse umane unde se pare că o să-mi rămână mie numele. Proaspăt director, deci – o noţiune care-mi dă zvâc atunci când apăs pe acceleraţie, mă catapultează într-o lume cu iz de poveşti nemuritoare; încă n-o pot asocia unui anumit tip de şedinţă sau unui anumit obiectiv măsurabil, dar ce contează cât timp n-o să mai am de-a face cu actualii mei directori, cât timp n-o să mai reacţionez la nervi de simplu executant.
Nimeni din cei pe care-i iubesc nu ştie ce bucurie îl aşteaptă, şi asta mă face să mă simt puţin vinovat. Am ajuns în buricul oraşului fără să-mi dau seama, stau la fiecare semafor în mod repetat, cel puţin nu sunt singur: oferta de muncă acoperă scaunul din dreapta mea, fâşâie. Mă simt privit de şoferul maşinii din lateral. Aş putea spune că-i un nesimţit, pe de altă parte ăsta-i un prim exerciţiu de rezistenţă la presiunea privirii mulţimilor. Nu schiţez nici un gest, recitesc numărul de înmatriculare al maşinii din faţă, descifrez în lumina apusului un fenomen intitulat simplu şi la obiect: Vasile. Instinctul de om fericit cere reflexelor să răspundă la mediu fără să mă întrebe nimic: îmi place viaţa la maxim – semnele ei mă înalţă pe val şi rămân calm în ciuda faptului că mi s-a terminat bateria la celular, că nu-mi pot împărtăşi starea de eres cu cei mai scumpi oameni: mama, Anamaria, Unchiule cel supranatural.
Un tip din spate îmi face din faruri, semn că trebuie să plec de la semafor dacă nu vreau s-o iau în bară. Nu mă ştie de frică dintr-un motiv aparte – văd prin lamele istoria omenirii: Cezar, Napoleon, Bismark şi alţii s-au dat peste cap pentru a crea un lanţ cauzal aparte şi accelerez mândru că n-am făcut de râs nici o personalitate, sunt Director de recrutare personal. Mă ţin tare, deşi ceva îmi spune că astăzi, 4 august, se va încrusta adânc în istoria familiei mele, în spaţiul unde mi se formează amorul personal. O văd pe Anamaria frumoasă şi acasă, aşteptându-mă cu inima cât un purece. Şi o iubesc! Mai mult: îmi iubesc rudele până la nivelul şaptesprezece – am înscris în cartea de înţelepciune personală că nu aduce mama-ta ce poate aduce un unchi de-al cincilea după nu ştiu ce vară cât timp reflexele îţi funcţionează.
Am zburat din om în om ca o minge de ping-pong. Am fost supus la întrebări de trei intervievatori, iar în pauzele dintre şuturi mi s-a dat apă plată. M-au întrebat câte-n Marte şi câte-n Venus, de parcă aş fi fost necuratul, de parcă ar fi trebuit să le demonstrez un secret pe care mi l-a încredinţat cineva din răutate. Ce-am rezolvat ca şef în nu ştiu ce situaţie alambicată? Cum reuşesc să ţin simultan în aer cinci farfurii dezechilibrate de responsabilităţi aruncate cu toptanul? Care a fost ideea prin care am lăsat paf societatea? sunt întrebări la care nu ştiu cum de-am răspuns fără să fac nazuri. Neaşteptat, din cei trei muşchetari, Trandafir a fost cel care a forţat nota cel mai aprig. Sistemul de autoapărare mi-a impus ca la un moment dat s-o iau pe arătură, intuind că sunt în stare să mă reinventez coerent cât timp stau conectat la puterea mea ascunsă. Nu spun că am minţit căci viaţa e mult mai complexă, iar când aştepţi la semafoare în centru oraşului nu poţi să-i surprinzi toate nuanţele. Promit să nu mă enervez şi să nu particip la încrengătura de claxoane, promit să port respect total zilei de azi: o dată devii director în viaţă.
Nu ştiu dacă are legătură sau nu cu noua mea funcţie, însă o iubesc pe Anamaria şi mai mult. Asta spune suficient despre cum îmi bate inima în piept, despre faptul că nu mai ştiu cine să mă cred. De-abia aştept să-i simt carnea încordată când îmi va sări în braţe, energia electrocutându-mi tot gâtul! Stau cu-minte şi nu intru în detalii mustoase, căci o mişcare greşită mă poate arunca într-o altă maşină. Am trecut de zona bară la bară şi accelerez, mă trezesc râzând cu inima, ridic geamul şi aud anvelopele fâşâind pe asfaltul turnat în primăvară – una din plăcerile mele e să merg uns pe o suprafaţă de rulare bine marcată când prind maşina singur, să conştientizez că oameni au muncit din greu pentru a întinde straturi de asfalt în timp ce şi eu am prididit ca un soldat necunoscut al industriei publicitare, că, în ansamblul ei, societatea funcţionează. Deşi momentele de glorie cer să fie lăsate libere în eres, nu pot să nu mă întreb ce răspunsuri cheie am dat de i-am convins că sunt un tip excepţional? Ce zace-n mine atât de extraordinar dincolo de faptul că am vorbit multe, cu viteza sunetului? Am fost în transă tot timpul şi nu pot pune degetul pe nimic. Ce mai contează?: am la pedale întreaga cale de rulare, accelerez şi frânez cu întreg fluxul de maşini, din când în când mă uit de pe trotuar la mine conform principiului „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Mă privesc încă uimit, dau drumul la muzică pentru a spori starea de zi irepetabilă.
Încep să nu mai am răbdare. Iar am intrat într-o zonă aglomerată. Stau la acelaşi semafor a treia oară conştient că nu înjur, că nu trebuie să-mi deranjez forţele oculte ce au grijă de mine ca de copilul lor cel bun. Dar nu înţeleg de ce m-au lăsat să iau calea asta spre casă, de ce nu fac un lucru bun până la capăt. Mi-au învelit viaţa într-o poleială lucitoare şi acum mă lasă prins între doi taximetrişti ce se dau şmecheri şi-mi taie calea. Îi înjur şi eu din faruri, ei îmi fac semne în oglindă, mă rezum să le răspund cu o privire de manager care ţine minte. Dacă aş şti că subalternii mei din viitor conduc astfel, i-aş da afară de pe-acum fără drept de recurs. Gândul ăsta mă linişteşte câteva secunde, suficient să mă detaşez de trafic, să nu mă las prins de gândul că numărul optim de maşini pe străzi nu se potriveşte cu prezenţa lor covârşitoare. Opresc muzica pentru că îmi diminuează capacitate de reacţie la măgari. Se face linişte, cât să aud o şoaptă în moalele capului – într-adevăr, stelele sunt aliniate din punctul meu de vedere, mai e puţin şi-or să apară pentru tot omul, în seara aceasta nimic n-ar trebui să-mi altereze bucuria de a trăi viaţa la maximum.
Brusc prefer un post de radio cu ştiri, am nevoie de o voce exterioară să nu-mi pierd capul; într-adevăr, se întâmplă lucruri şi-n absenţa mea: oameni se împuşcă în nu-ştiu-ce ţară, guvernul a aprobat o ordonanţă de urgenţă importantă – îi cred! însă totul păleşte în comparaţie cu faptul că la douăzeci şi nouă de ani am primit o ofertă de lucru pe care aş fi acceptat-o şi pentru un salariu pe jumătate. Păstrez legătura cu realitatea, la semafor dau mai încet radioul şi recitesc fabuloasa ofertă de muncă, suma magică; de abia aştept să înţeleg ce alte avantaje pot smulge de la ei, ce pârghii trebuie să forţez pe lângă domnul Trandafir pentru a-mi dezvolta reţeaua de influenţă, cine face şi desface în noua combinaţie de personaje, cât de inteligenţi sunt oamenii la ei – cum pot trăi fără să mă doară capul, dragi businessmen. Pentru moment înregistrez starea de plutire în eres, calupurile de energie ieşindu-mi prin epidermă. Cerul se întunecă la linia orizontului, însă nu am dispoziţie de metafore – viaţa are sens în aspectul ei concret, de seară minunată.
Am avut noroc, chiar dacă n-am dedus în ce măsură forţele oculte au intrat în miezul gândirii mele libere: deşi aparent mulţumit cu viaţa mea, brusc mi s-a căşunat că, într-adevăr, ca simplu coordonator de clienţi în Publimax nu sunt în miezul evenimentelor şi că Anamaria nu mă bate degeaba la cap. Realitatea nudă acum apare limpede: exişti prin reţelele pe care le hrăneşti cu delicatese, confirmi prin conversaţii inteligente despre rotiţele vieţii cotidiene. Mai citesc oferta de muncă încă o dată, conchid că mi-a fost scris să ajung aici, fiecare cu serpentinele lui în viaţă. Îi mulţumesc mamei mele, care a avut puterea să mă crească astfel încât să mă pot simţi în al nouălea cer la mine acasă; Anamariei, care n-a vorbit în dodii atunci când spunea că „în Publimax nu se mai poate”. Mulţumesc forţelor nevăzutului care trebuie să-mi fi tăiat din partea stricată de creier, căci la început n-am crezut-o. Jos pălăria, Unchiule! O să le mulţumesc tuturor seară de seară imediat după ce mă bag în pat, să arăt că nu vorbesc degeaba. N-o să-i fac de ruşine, o să capăt şi mai multă încredere în mine, o să devin un director dintr-o privire, din felul în care o să-mi las piciorul pe carpetă la o şedinţă. O să-mi ascut privirea, căci se poartă şi dă bine – deşi mai bine o fac chiar de-acum, cu un alt tip care mi-a luat faţa maşinii. Va veni şi vremea să mă dumiresc ce-am dat din gură astfel încât răspunsurile mele să aibă un nucleu acaparant drept numitor comun. Între timp mai bine nu mă gândesc la Vasile – prea multă autoanaliză nu anunţă nimic fericit, iar luând în consideraţie câţi oameni cred în avantaj reciproc, nici nu prea am timp.
Presimt că o să ajung din scurt să-mi cumpăr casă şi maşină de teren, prea mulţi conduc dement, prea mulţi se pot lăuda cu aşa ceva şi nu prea merită. Voi da vestea cea mare şi domnilor „directori” din Publimax, unde orele în care-mi hidoşesc tinereţea sunt numărate. Le voi da undă verde să se omoare între ei dacă vor noi idei prin care să facă publicitate unor detergenţi (cu enzime vărsate în canalizare şi de aici în sistemul hidrografic naţional), unor băuturi răcoritoare (din apă filtrată de pe gârlă, zahăr şi bioxid de carbon ce te face să crezi că râgâi de satisfacţie), dar iar mă enervez? Conform contractului de muncă semnat cu sânge de tânăr trebuie să le ofer două săptămâni să găsească un fraier de calibrul meu. Apropo, un alt individ insignifiant mi-a tăiat calea, Vasile, te rog! nu în seara asta, nu de-acum încolo – îi iert pentru că-mi permit, m-am poziţionat deasupra lor confortabil. Însă parcă a dat strechea-n toată strada, tipul din faţă frânează ca un bezmetic, nu intru în el la mustaţă. Concomitent, cineva din spate claxonează ca un dement, reperez un Volvo roşu în oglinda retrovizoare. Ce pot face? Mă prind de volan. Mă încordez, nu înjur nu mă rog nu blestem.
