XXX (partea ii) Teoria interviului spune să ţii întrebările simple, şi tocmai pe asta mă bazez – muşterii mei care tot studiază cărţi de interviuri standard nu sunt pregătiţi pentru apocalips. Cea mai mare satisfacţie am avut-o în timp ce-i urmăream cum i se bulbucau ochii, cum îşi mişca fundul pe scaun în timp ce mă desfăşuram. Ne-am întreţinut aproape trei ore, până ce-a început să se repete indiferent de întrebările articulate din tolba mea, până ce l-am îndepărtat de orice concept logic. Sunt încrezător în toată maşinăria nu pentru că reuşesc să-l protejez pe Tavi (care n-are atâta nerv, recunosc), însă atâta mi-ar lipsi în labirintul vieţii: să lucrez cu-n Gigi ca ăsta. Pa şi pusi, domnişorule. După aşa zile nu beau doar din cauza unui pariu personal neinspirat. Nu detaliez pentru că n-am chef să întrezăresc cât de prost am fost şi nici nu vreau să-l anulez. Nu mai ştiu dacă am probleme sau numai păduchi mişunând prin cap. Dacă sunt rodul unui destin bătut în cuie sau dacă mai bine-ar fi să mă scutur de promoroaca depusă pe forţa mea de acţiune. Dacă tinerii ăştia aspiră să-mi şteargă pantofii fără să fac cârpă din ei; înţeleg că aici stă arta managementului, şi mai înţeleg că nu pot s-o aplic la nervi! Trăiesc deja un alt exemplu, răsfoiesc un tip care mi-a destabilizat forţele obscure, jur că mă înjură profesionist, prea-s irascibil, prea sunt nu ştiu cum să zic. Ieri mai aveam de luat trei interviuri, peste noapte am mai primit alte zece CV-uri, dintre care am ras numai opt. Cum să-l ascult pe ăsta ca şi cum numai el ar exista pe lume? Ca şi cum nu tocmai am aflat că Trandafir a hotărât să-şi devanseze plecarea-n Alpi cu o săptămână (cică în drum spre pârtiile de schi trece şi pe la centru pentru câteva zile, bănuiesc eu, economisind un bilet de avion) iar Crăciunul se apropie cu o zi la fiecare şaişpe ore duse. Nu-i de mirare că noaptea se transformă-n zi, că ziua sunt aureolat în băi de abur, că la serviciu am tot felul de vise, răspunsuri şterse din timpul interviurilor. Sunt făcut ciulama din care se înfruntă cineva sigur. Nu mai ştie creierul ce-mi face mâna, deja am semnat pentru patru indivizi să fie văzuţi de Trandafir. Şi cu Tavi cinci. Sunt o bulă de apă spartă cu acul, aş face orice să nu sintetizez pe formularul oficial de evaluare răspunsurile ultimului muşteriu. Un alt exemplu de viaţă: dirijez flăcăul de pe latura opusă a mesei (nu sparg distanţele date de rolurile noastre, nu ne aşezăm pe două laturi alăturate să nu şi-o ia vreunul în cap, după care să mă dea în judecată că l-am pipăit din greşeală), mă folosesc de întrebări tip tirbuşon, întrebări încrucişate, niciodată nu eşti sigur din ce direcţie încearcă să-şi înflorească experienţele absolut banale. Partea bună e că nici unul nu poate spune bazaconii dincolo de înţelegerea lui a mediului înconjurător. Mihai ăsta a condus plutoane în armata contemporană, şi-a salvat prietenii care erau gata să fie înghiţiţi de o avalanşă, a condus o organizaţie studenţească prin foc şi sabie. În timpul fiecărui interviu trebuie să mă gândesc la mine din când în când, să ţin contact cu bunul simţ; nimic particular, doar cât atmosfera emanată de eul meu îmi dă aer să respir adânc; să nu mă enervez când un anumit personaj spune că, fiind şef de an, a reprezentat studenţii în comisia de disciplină a facultăţii şi şi-a salvat doi colegi victimizaţi de profesori. Se uită în ochii mei ştiind că a fost recomandat de Nina, un amestec nereuşit de impertinenţă şi vână prinsă-n aparatul genetic. OK, opresc seria de întrebări mulţumit de cum mi-a ieşit interviul. Îmi sintetizez notiţele în timp ce-i dau timp să mai adauge o tonă de minciuni. Din fericire pentru toţi, se opreşte aici. Îi pun placa şi lui: „Mulţumesc pentru răspunsuri. Acum, spune-mi te rog dacă ai întrebări.” Toţi vor să pună întrebări deştepte, neştiind că evaluarea s-a oprit. De exemplu: „Spuneţi-mi, vă rog, ce diferenţiază Vialis de competiţie.” Dar şi eu am pregătită o dulce poezie. Nici nu mă gândesc la ce vorbesc, ştiu că apar interesant, în fond şeful meu împreună cu şeful şefului meu au dezvoltat această polologhie. Tehnica interviului îmi cere să par destins, să nu se vadă pe mine că, în fond, pierd vremea şi n-am chef să stau după program chiar dacă Anamaria e aceeaşi obsedată doamnă doctor. Şi tipul ăsta continuă să mă întrebe, nu-şi cunoaşte vârful nasului. Fac ce fac şi păstrez imaginea profesională prin care Vialis e la mare cerere pe piaţă. Şi iar întreabă de parcă timpul meu nu mai valorează nimic, mi se face silă de acest specimen – toţi dau cu bâta în baltă înainte de a ajunge barosani, după aceea mai ales. Îmi contrazic cele mai adânci convingeri şi sunt seri în care ajung acasă după Anamaria, înghit găluşcă după găluşcă, sarma după sarma. Oftica mi-a anihilat restul sufletului, mi l-a presurizat la mii de atmosfere şi mi-e frică că nu mai urc în ceruri cât în lună şi cât în stele. Nu ştiu cum să fac faţă presiunii de la serviciu astfel încât să nu fac în rest pe nebunul, dau tot ce-i mai bun în mine şi încerc să evit conflicte, pe această linie: i-am spus maică-mii să nu se gândească să mă vadă la apartament până ce nu ies din hăul ăsta existenţial. Să ştie şi ea că domnul Trandafir, ca o floare, nu începe să intervieveze până nu evaluez ultima picătură din ultimul candidat, întrucât vrea să-şi arunce o privire holistică pe cei pentru care semnez. Şi am ajuns să dau din colţ în colţ, maică-mea dă şi ea din colţ în colţ, candidaţii nu mai ştiu pe ce lume se află, toată lumea e făcută varză. Nu mai văd urmă de candidat fără să-l găsesc vinovat de moartea timpului meu. Mai rău, nu mai pot vedea clar picior de femeie cu aspiraţii, din ciorapii de damă de fiecare dată se conturează mecla lui Trandafir. Acel Trandafir făcut foc şi varză din cauza mişcărilor cultural-organizaţionale subterane prezentate din noroc drept noua tendinţă în comunitatea externă de afaceri. Am crezut că mă va pupa după ce-i voi fi arătat noul program organizaţional, sintetizat în „Slujbă”. Cred că asta mă oftică cel mai tare. Noroc că inspiraţia mi-a dictat să-i spun că textul a fost scris de un prieten de-al meu pasionat de culturi organizaţionale, împreună cu alţi directori corporativi. Măcar Unchiule a fost mai nuanţat. Ăsta a lovit ca un ghiolban în fiecare frază. Mi-a cerut ca nu care cumva să arăt „otrava” cuiva din organizaţie, căci o asemenea risipă de elucubraţii se poate întinde ca pecinginea. Halal director de resurse umane, consideră că nu avem nevoie de tip hipercompetitivi, cică această trăsătură loveşte organizaţia sub centură, generează diferite nuclee de acţiune, oamenii încep să se calce pe picioare, după care pe bătături. Bla, bla, bla. Nu-mi dau seama ce nu înţelege. Deocamdată las textele să se mai coacă, să le găsesc un corelativ practic. Cel puţin am reacţionat bine exploziei a două petale şi-a caliciului dumnealui: mi s-a plimbat limba-n gură fără să spun nimic, i-am dat de înţeles că pe mine nu mă interesează chestiile astea, oricum am prea mult de lucru să acopăr sfere practice, bla, bla, bla… Ultimele interviuri nu arată că mi s-a acrit de vorbe între patru ochi, că nu-mi place să despic minciunica de adevăr, că n-am satisfacţie în poziţie de forţă. Dar nu-s primul care a spus că cei prea mult nu face bine. Trandafire, Trandafire, încă alţi patru indivizi! Din momentul ăsta nu mai accept nici un CV. Ştiu că datoria mea e să dau şansă egală  şi celor care au mai rămas, de parcă nu toţi mint de îngheaţă apele, de parcă nu toţi citesc aceleaşi cărţi despre cum să scrii un CV, cum să te îmbraci pentru interviu, care sunt întrebările standard la care să te-aştepţi, ce întrebări să pui astfel încât să pari deştept. Tipul ăsta pare că a citit toată bibliografia, alunecă uşor printre cuvinte, însă, dacă aş fi femeie, aş fi circumspectă faţă de el; atunci ce mă face să cred că l-aş angaja să lucreze pentru mine? Simt pericolul şi sar în apele ochilor lui, îl ascult – am nevoie să păstrez distanţă de avalanşa vorbelor pe care, în acelaşi timp, trebuie să nu le uit. Şi iar ajung să mă înjur că nu am învăţat stenografie, ştiind bine că praful se alege din aceste experienţe de viaţă poleite cu briez-brizuri dacă nu iau în timpul interviului notiţe. Asta e: în dulcea legănare a metroului la şapte/opt seara nu ţin minte mai nimic din ce-am vorbit, din feţele indivizilor – deşi, jur pe cariera mea, sunt momente în care-mi dau toată silinţa. Dacă aş fi fost un elefant m-aş fi plimbat cu elefănţica mea prin natură. Dacă aş fi fost un fitecine aş fi făcut sex în orele de seară în care completez formulare, pregătindu-mă pentru darea de seamă către Trandafir. N-am alternativă, nu mă pot juca cu succesul lui Vialis, cântăresc vieţile oamenilor trecute prin lentile multiple, oglinzi buclucaşe. Gradul de exuberanţă cu care îmi strâng mâna la plecare măsoară puterea zâmbetului meu profesionist, nivelul lor de imaturitate politică. Dacă n-aş fi înţeles acest fapt ar fi fost lumea mai puţin interesantă? Nodul cravatei le dă senzaţia de lipsă de aer dar, băiat bun, îi iert, nu notez în carnetul meu magic – faptele profund umane îmi dau satisfacţie. Însă aş fi fost mult mai câştigat dacă în acest timp aş fi ajutat o bătrânică să treacă strada. Nu ştiu până la câte atmosfere rezist, nu ştiu ce înseamnă să „nu mai rezist”. Trandafir vrea situaţia finală până mâine, ca şi cum acum ar fi acum o săptămână. Fecioara din faţa mea îmi aminteşte că există mai multe teorii ale limbajului trupului, dar nici una nu se învaţă în şcoală, nu ştiu dacă un gest la nelalocul lui spune sau nu cât o mie de cuvinte răsucite. În loc să-i savurez visător rănile, nu ştiu cum să-i sintetizez răspunsurile; ce blestem necunoscut mi-e dat să trăiesc azi înainte de prânz? De-abia aştept s-o văd ducându-se învârtindu-se, dar până în acel punct cale lungă de poveste înflorită este. Între timp îşi încrucişează privirea cu a mea, funcţie de întrebare coboară elegant pe-o altă faţetă a lumii trecută prin experienţa ei transfigurată. Nu ştiu dacă ăsta-i ultimul interviu, cu Trandafir surprizele se ţin lanţ. Mi-e jenă să acţionez împins de starea de bine dată de observaţia că nu stau pe mărăcine – în faţa unei femei la ora asta compoziţia mea chimică nu-mi cere nimic. Mă las îmbrăcat în hiperbole, în baloanele de săpun ce dau luciu cuvintelor, ştiind că nu există un echilibru între numărul de interviuri şi calitatea celor trecuţi prin sită.