XXX (partea i)     Teoriile puterii au marginile tivite prea rigid să le aplic interacţiunilor cu indivizii ce amuşină postul meu disponibil. Teoriile balanţei contabile n-au legătură cu tehnicile de interviuri omologate de specialişti. Teoriile mele culturale sunt transformate-n duhuri cu malformaţii genetice, înainte să prindă contur în viziunea conducătorilor organizaţiei. Nu m-am aşteptat la o revoluţie socială – totuşi, am crezut că, odată cu fiecare nou set de întrebări catapultat printre dinţi, pot face curăţenie printre CV-urile ce promit marea cu sarea şi nimic; am crezut că Tavi va apărea la suprafaţă întărit. Şi iată-mă ieşind abulic din fiecare şarjă de replici, înfăşurat într-un melanj de întâmplări fără eroi definitivi, ce se pupă şi nu cu aşteptările dintr-un mediu corporativ. CV-urile se înmulţesc zi şi noapte, le scuipă faxul, poşta, le scuipă imprimanta. Nu mă simt confortabil. N-am găsit formula prin care să cuantificăm succesul, performanţa prăpădită. Între timp CV-urile se înmulţesc ca iepuraşii. În trecut intervievam cu intenţia să-mi dau seama de oameni în general, să-i azvârl repede de unde au venit ori să-i trimit la plimbare cu intervievatorii departamentali. Acum amestec alt borş: oamenii care trec de mine ajung la Trandafir. Vor trebui să pară mai incompetenţi decât Tavi, dacă unul îi cade cu tronc să am arme cu care să-l pun la zid, iar dacă ajunge să lucreze pentru mine, să nu mă frig singur. Nu ştiu în mâna cui e puterea, nu ştiu dacă fac parte dintr-o relaţie călău-victimă. Asta mă nelinişteşte până şi în vise, după spusele Anamariei – căci eu nu ţin minte. Nu intenţionez să aplic mecanic regulile „interviului perfect”, născut pe malurile Dunării din minţile ameţite de romantism ale unor aşa numiţi „profesionişti” – vreau să rămân practic, prins în realitatea latino-balcanică, unde, dacă nu eşti pe fază, ajungi într-o etapă de viaţă în care singura speranţă-i ca duhurile să te întâmpine dimineaţa la intrarea în birou şi să-ţi dea pontul zilei. Dar avem şi noi, ca intervievatori, teoriile noastre, legi ale predictibilităţii comportamentului pe baza năzbâtiilor, hac de candidaţii care preiau băile de minciuni pe post de platoşă. Recitesc teoria puterii şi mă uit în oglindă, fac pronosticuri, brainstorming pe marginea teoriei manipulării şi mă simt mai al dracului, pregătit pentru exerciţii de supravieţuire. Salut candidaţii cu un cald aer profesionist, destind atmosfera, conform principiului: încurajează-i să se simtă degajaţi, să-şi exprime realizările fără umbră de stres; în practică: vreau să-şi lase garda jos, să nu le mai funcţioneze instinctul de apărare, să-i prind cu ocaua mică tocmai atunci când ei cred că m-au aburit, că le zâmbesc cam tâmp. Nu ştiu dacă are legătură cu modul în care am formulat anunţul, cert e că la mine ajung cam mulţi indivizi a căror mână te electrocutează de îndată ce le-o strângi: tineri gata să se ia la luptă cu sistemul, fomişti care-şi dau plapuma dimineaţa la o parte fără s-o mai lălăiască  „Asta-i sala în care îmi place să iau interviuri. Pune-ţi haina în cuier, serveşte o cola din frigider. Simte-te ca acasă. Aici am făcut cunoştinţă cu o sumedenie de oameni interesanţi, mulţi dintre ei colegii mei azi. Bun… ia loc. Vom avea o discuţie amicală, să descoperim în ce măsură profilul tău se potriveşte cu cel al companiei noastre. Nu-ţi voi cere soluţii de moment, pur şi simplu vom sta la taclale despre ce ai făcut tu în viaţă. Aşadar nimic stresant, spre sfârşitul discuţiei poţi pune întrebări la rândul tău, sper să-ţi pot răspunde pe măsură,” e o formulă pe care o folosesc de fiecare dată, cu motiv: tipii sunt descumpăniţi şi eu pătrund direct în interviu, le cer să se compare cu cei mai deştepţi/cei mai proşti dintre ei, timp în care îmi dau seama pe ce teren ne aflăm – deşi ei îşi plimbă pupila ba pe faţa, ba pe dosul ochiului, mulţi închipuindu-şi că eu sunt prostul satului. Ţinând cont de condiţiile de stres mă răzbun pe candidaţi infinit mai puţin decât mă aşteptam, îi las să trăncănească şi dau din cap cu subînţeles, plin de încurajare. Nu înseamnă că teoriile grijilor multiple se împacă cu poziţia de ascultător activ două ore minut de minut, că teorii colaterale nu forează din mine în adâncul necunoscuţilor atraşi aici din hazard, magnetism, părinţi, chimie a sufletelor. La o astfel de plajă de exemplare fac ce pot, uneori automat mă mai fură gândurile. Important e că pe mine nu se citeşte mare lucru, deşi nu mai departe de azi maică-mea iar mi-a cerut să trec pe la apartament (al lui Ovidiu!) şi să iau „resursele umane” în serios, căci ele sunt viitorul nostru. Nu i-am spus că mă simt mai confortabil în mijlocul resurselor umane ce fac parteneriat cu ştatul meu de plată pentru că aş fi dat de gândit indivizilor ce ne interceptează convorbirile, dar chiar n-am chef să-i accept bălăriile – Crăciunul bată la uşă şi Trandafir vrea o decizie finală înainte să plece în vacanţă; intervievez extrem de mult când oricum trec printr-o perioadă super-aglomerată; tocmai acum, când tradiţional în Publimax aveam un fel de pauză pre-creştinească. Realitatea e că oricum nu l-aş aduce pe Tavi aici înainte de sfârşitul anului. Iar candidaţii mei apar destinaţi să devină preşedinţi de corporaţii fără să înţeleagă că nu prin resurse umane ajungi şef peste toţi argaţii din organizaţie, dar nu mai contează: în vremea asta ei vorbesc pasional, eu par ochi şi urechi şi de regulă pot lua notiţe mecanic. Când maică-mea începe să urle la mine mai tare decât în realitate trebuie să intervin. Mă mişc pe scaun ca şi cum candidatul respectiv îmi ridică interesul, îl aduc în birou printr-o întrebare generală, de tipul „Care sunt realizările tale în comparaţie cu cei mai tari din generaţia ta?” Dacă îi aud dinţii clănţănind, aparent întorc foaia: „În comparaţie cu cei mai prăpădiţi unde te situezi?” De regulă asta le mişcă mandibula, le dă salivă să-şi ude dinţii. În timp ce ei vorbesc mai departe, citesc pe băieţi că nu acceptă să fie asociaţi cu cei de genul „tip cu barbă”, că aleg mimetismul corporativ ca mod de reuşită-n viaţă cu eforturi minime. Hainele sunt accesorii care-i prind într-un mediu casual business însă, pentru gustul meu, sunt îmbrăcaţi puţin rigid; regula de aur ne spune că peste tot există excepţii: două pupeze s-au pus picior peste picior în timp ce purtau fustă ce s-a ridicat până la jumătatea pulpei cu ajutorul unei bine studiate (de croitori, de mine) crăpături. Nu spun că m-am simţit ultragiat, dar: pupezele! or fi crezut că mă au la mână dacă-mi arată de ce picioare sunt în stare, fără să intuiască că tocmai picioarele de femeie mă irită cel mai tare aceste zile, după nopţi în care două picioare de femeie stau ca moarte pe mine. Cad pradă unui reflex plecat din fiecare celulă a corpului: mă uit la picioarele lor mai mult cu coada ochiului, timp în care iau notiţe cu mintea la oameni goi, şi ghici cine-i victima gândului pervers de-a vedea cum curg balele unui prăpădit de director? Indiferent cât de lungă porţi fusta, de cum îţi cade cămaşa pe bicepşi, trebuie să poţi răspunde din senin unui tir de cincizeci de întrebări despre tine – asta face parte din ABC-ul existenţei unui individ care accede la viaţă de clasă medie-superioară în aceste zile. „Dă-mi exemplu de o situaţie în care ţi-au asumat un risc.” „Dă-mi exemplu de un moment în care ai fost lovit de scânteia inspiraţiei!” Şi astfel ne jucăm de-a şoarecele şi pisica într-un labirint de întrebări prestabilite şi răspunsuri servite. Nu degeaba le pun aceleaşi întrebări din mai multe unghiuri, nu-i uşor să-i prind cu ocaua mică prin cuvinte aflate la o jumătate de oră unul de altul pe parcursul aceleiaşi discuţii. Toţi mint, fir-aş al naibii! Toţi îşi înfloresc experienţa de rotiţă în maşinăria sistemului fără să ştie ce-i aşteaptă. Ceea ce-i în regulă, face parte din regula jocului; nu insinuez că sunt dobitoci. Dimpotrivă asta arată că imaginea lui Vialis creează fiori pe ceafa tinerilor fără capital, gata să muşte din ei înşişi pentru un viitor asigurat. N-o iau personal, nu sunt minţit mai mult decât alţii. E doar o întâmplare faptul că eu sunt acel individ pus să le rumege păpădiile dintre dinţi, coroniţele de pe cap, să le defecteze laserele din priviri. În fond, eu am fost mai băftos – mă refer la faptul că părinţii mi-au dăruit un aparat genetic croit în mod evident pentru mediul concurenţial din Vialis, la faptul că Trandafir m-a mirosit dintr-o singură conversaţie, acum realizez, fără să urmeze în detaliu regulile interviului standard; nu mai vorbesc de ceilalţi doi tipi cu care am avut un interviu mai mult în treacăt. Zilele cu interviuri îmi dau senzaţia că viaţa mea nu se mai termină, că înot pe fundul mării cu gura deschisă. Dar nu mă las pradă metaforelor, depun eforturi întru profesionalism şi rămân cât mai specific, deşi acum aş face orice să nu sintetizez pe formularul oficial de evaluare răspunsurile ultimului muşteriu. Tipul m-a destabilizat pe bună dreptate – am ajuns la aceeaşi concluzie cu instinctul meu de conservare. Imediat ce m-a ochit m-a salutat strângându-mi ferm mâna, presupunând că n-am în palmă nicio rană; corect, nu am, dar asta nu înseamnă că n-aş fi putut avea una. Bingo! Cum s-a aşezat pe scaun a început să se uite fix în fundul ochilor mei, fără să-l ia răul de înălţime – sugerând implicit că se potriveşte mai bine decât mine mediului corporativ. Tipul reprezintă un pericol, m-am convins în clipa în care i-am pus prima întrebare generală, ca pentru toată lumea; în loc să ca de obicei cu interviurile, a început să arunce cu fraze de parcă ar fi fost suliţe, care m-au ocolit numai pentru că, nu reţin motivul, iar mă furaseră gândurile. Am realizat pe loc că avusesem noroc, iar dacă a fost pe aşa, pe aici să ne fie drumul: „Dă-mi exemplu de o situaţie în care ai condus un grup de oameni cu intenţia de a rezolva o situaţie complexă; aş vrea, te rog, să detaliezi în ce a constat problema pe care o aveai, care a fost viziunea pe care ţi-ai propus s-o atingi, cum ai vândut viziunea celor din grupul pe care l-ai format, cum ai reuşit să-i înrolezi pe cei care au considerat viziunea ta ca fiind nerealistă, ce unelte de lucru le-ai furnizat (date, cărţi, stadii de pregătire, etcetera), cum ţi-ai suflecat mânecile atunci când a fost cazul, care a fost rezultatul final pe care l-aţi atins, cum aţi sărbătorit succesul echipei? „Reliefează-mi o situaţie în care ai avut de rezolvat o problemă complexă. Mă interesează să înţeleg care au fost datele problemei, câte surse diferite ai analizat să sistematizezi cele mai semnificative date de care ai avut nevoie, ce algoritmi ai folosit în diferite etape? Dacă ai folosit anumite strategii aş vrea să înţeleg ce te-a determinat să te gândeşti la ele, cum le-ai abordat în context practic, care a fost scânteia cheie pe care ai avut-o în acest proces, care a fost rezultatul pe care l-au atins? În acelaşi context, spune-mi te rog care au fost riscurile pe care ţi le-ai asumat, şi de ce ai ales calea acestor riscuri în loc să alegi o cale cu riscuri mai mici” … şi mai înţeleaptă, am fost cât pe ce să continui.