XXVII (partea ii)     Îmi dau credit: am răspuns coerent şi colorat în timp ce stăteam adânc în fotoliu şi-mi muşcam degetul mic, miroseam o criză de epilepsie. Povestea ei are o logică aparte, a devenit pe loc istorie omologată pe care n-o înţelege nimeni; accept astfel istoria multor popoare, multor familii. Dar asta nu e tot şi, dat faptul că-i mai bine să fii paranoic convins că telefoanele sunt ascultate de-o a treia parte decât ultimul fraier, am anulat o şedinţă în schimbul unui întâlniri ad-hoc cu iubita mea mamă. În plus, ce dovadă mai bună că nu vorbeşte din Honolulu şi că Ovidiu-i un tâmpit cu diplomă? Dar mai este ea maică-mea, cea pe care o ştiu? Ori maică-mea pe care o ştiu este chiar maică-mea? Sunt eu cel care pune astfel de întrebări? Bine, ştiu că sunt eu, dar acel eu pe care-l ştiu – gată să bată-n logică restul managerilor? De-asta mi-e frică şi acum, deşi sunt în cameră numai cu socru-meu. D-asta nu mai am stare, mă caut în buzunarele goale. Aş vrea să schimb ceva, nu ştiu ce. Cer prea mult? „Nu ştiu ce ţi-a spus Ovidiu, dar să ştii că s-a purtat ca un neisprăvit,” îi spun de îndată ce o posibil. „Da, ştiu povestea lui.” „Nu ştii povestea lui. Ştii varianta lui a poveştii.” „E tatăl Arianei. Nu pot să divorţez de el, deşi asta e tot ce-mi doresc. Îmi dau seama că este un prost, dar nu pot să-l las pe drumuri din cauza Arianei. O să am eu ac de cojocul lui, stai tu fără grijă. Dobitocul!” mi-ar plăcea să aud. Cu atât mai mare şocul să aud: „Vasile! Ovidiu a fost gata să mă caute şi-n gaură de şarpe. A tremurat pentru mine zi şi noapte. Nu-ţi spun, pe Ariana a ţinut-o într-un clopot de sticlă. De mult nu m-am simţit dorită ca acum. Sunt un sac de contradicţii interne. Ştiu că nu înţelegi ce vreau să spun.” M-a privit gata să continue. „Ai trecut pe la cutia de valori?” „N-am avut timp. Am avut foarte mult de lucru la serviciu. Plus, din superstiţie, mi-am zis că e mai bine să nu. Nici n-am mai realizat clar că Anamaria a venit târziu de la spital, dacă-ţi poţi închipui. A trebuit să termin toate mărunţişurile ce s-au acumulat cât am fost plecat la Viena.” Aştept să mă întrebe de Viena, recunosc. „Chiar n-ai avut timp?” „Nu. Ce să-ţi spun? Chiar aşa, Anamaria mi-a spus că vrei să vorbeşti cu mine despre resurse umane. Nu a fost puţin riscant?” „Tu spune-mi.” „Într-un fel. E adevărat că nu i-a dat în cap să se întrebe mai mult de unde şi până unde tu şi resursele umane.” „Am vrut doar să-ţi dau un semn,” spune maică-mea timp în care cerul cade în fundal, în locul lui rămâne o mare întunecată din care iese un peştişor auriu, aiurit şi el. Boldoboc şi eu la el, căci n-am idee ce conotaţii dubioase poate scoate maică-mea pentru o noţiune atât de vagă. „Vasile, au loc mişcări importante. D-asta am şi fost plecată în delegaţie.” „Chiar aşa: ce semn? Unde ai fost plecată?” „În Germania.” „Mai spune o dată.” „Vasile, te rog. Schimbăm planul. Nici nu ştiu cum să încep. Ajută-mă!” Tac din gură. Mă uit în ochii ei ca o păsărică, iau o înghiţitură de sandviş, mă uit în ochii ei ca un câine sfânt – de ce altceva are ea nevoie acum? Am nevoie de votcă, cât mai multă votcă, presimt, mai mult decât presimt. „Putem sfârşi rău cu prea multe investiţii imobiliare. Trebuie să fim inventivi. Să nu spui nimănui nimic. Nici Anamariei, nici lui Unchiule, nimănui înseamnă nimănui.” „Cred c-am înţeles asta mai demult.” „Bun. Scuză-mă. E foarte important să ne ţinem gura. Să nu te miri dacă o să mai pomenesc numele lui Ionescu. Ţi-am spus c-a intrat în politică, nu? Asta ne-a salvat, literalmente. D-abia după ce s-a terminat mascarada cu garda financiară am înţeles cât de aproape am fost de… nici nu ştiu de ce. Mai bine. Ciuleşte urechile! Nu voi mai pune bani în cutia de valori. Dacă ai fi avut curiozitatea să treci pe la bancă ai fi văzut că avem bani pentru un nou apartament. Dar cu asta punem stop. De-acum încolo vom trimite bani afară din ţară. Ascultă aici: am încheiat un contract cu o firmă din Germania, de la care vom importa produse industriale. Eu trebuie să-mi văd de treabă la serviciu. Tu te vei ocupa de fluxul documentelor bancare.” „Mamă, asta nu-mi miroase bine. Eu cred că avem bani suficienţi. Vreau să te ajut, nu spun nu. Dar mi-e îmi miroase a puşcărie.” „Ultima grijă pe care trebuie s-o ai e puşcăria. Atâta mai ştiu şi eu.” Pot s-o cred cât timp nici n-are idee că, în spatele ei, Pământul se fărâmiţează, în locul lui conturându-se lumina focului din iad? Cât timp pe mine mă arde groaznic, maţele îmi deven foiţe uscate, în timp ce ea rămâne neutră, căzută dintr-o altă lume? Şi asta-i mama mea. Pe care o iubesc, pentru că aşa mi-e dat cifrat în ADN. Mănâncă cu dezinvoltură, nu spui că mi-a cerut să acopăr o nouă slujbă. Nu observă detalii cheie, nu observă valurile de aer transformându-se în fiinţe semi-translucide apropiindu-se de noi, încercând să ne demonstreze că parc-am fi nebuni de legat şi băgat în beciul poliţiei. Cum să am încredere în vigilenţa ei? Auzi, administrator… Chiar nu înţelege câte responsabilităţi susţin umerii mei? Câte întâlniri am zilnic la serviciu? Ce randament se aşteaptă de la mine, mai ales acum, acoperind şi aria de Training & Development? Cât de mult mi-aş dori ca aceste animale ce se apropie tiptil de noi să fiu rodul imaginaţiei… „Vasile, ştiu că nu ţi-e uşor. Văd c-ai impresia că mă folosesc de tine. Cum poţi să crezi aşa ceva? Tu eşti fiul meu, oglinda mea. Nu există alt om pe lumea asta care ne-ar putea ajuta. Şi, cred eu, tu vrei să stai aproape de mine. Asta-i şansa vieţii noastre. Ascultă-mă, nu-ţi va lua mult. Va trebui să instalezi un mic birou în noul apartament; un calculator, fax, o linie de telefon; să treci pe-acolo o oră la câteva zile. Te rog să nu te conectezi de la serviciu pe contul de email pe care o să-l stabileşti pentru compania asta, să nu trimiţi faxuri, să nu dai telefoane din Vialis.” „Compania asta?” „Da. Planul e simplu. Noi o să fim un importator-intermediar de produse chimice. O să le cumpărăm la preţuri foarte mari, în acest fel scoatem banii din ţară. După aceea le vindem la preţuri mici câtorva distribuitori. Nu trebuie să-ţi pui problema cui vom vinde, la ce preţ.” „Tu ştii că e ilegal să vinzi la un preţ mai mic decât cel de cumpărare?” „Vasile, asta nu e treaba noastră. Tu trebuie să mergi la birou/apartament o oră la câteva zile, o dată pe săptămână să treci pe la bancă pentru operaţiunile care nu se pot face direct pe internet. Lucrăm în numele unei cauze care ni se va arăta maiestoasă la momentul potrivit. Te rog, nu-ţi fă griji!” „Dar cum se face că acum poţi ţine bani într-un cont, iar până mai ieri tot intra în cutia de valori?” „Vasile, banca cu care lucrăm, contul, clienţii, furnizorii, preţul de vânzare, preţul de cumpărare, nu sunt problema noastră. Important e că se poate. Totul e coordonat de Ionescu. Şi de un tip din Germania.” „Aş vrea să-i cunosc şi eu pe tipii ăştia doi. Cum te-a făcut să te schimbi la o sută optzeci de grade?” „Stai fără grijă, băiatul meu. Îţi promit că o să-i cunoşti. Tipul din Germania e fenomenal. O să mai vorbim despre asta. O să înţelegi absolut tot şi, garantez, vei fi bucuros. Încă ceva: te rog vezi dacă apartamentul numărul doi pe lista ta s-a vândut sau nu. Aş vreau să-l cumpărăm. Pe numele lui Ovidiu.” „Mamă, tu mă distrugi psihic. Pe numele lui Ovidiu?” „Da. Dă-mi de ştire de îndată ce-ai găsit un apartament. Frumos, însă nu mai scump decât cel pe care l-ai cumpărat. Repet, Ovidiu trebuie să nu ştie nimic. Ştiu o firmă de avocatură care ne va ajuta să semnăm actele pe numele lui. Dar despre asta vom mai vorbi.” Faptul că o să mai vorbim despre asta îmi face pielea găinii. Îmi aglutinează gândurile şi iubirea, speculaţiile, fericirea. O pânză de apă mi se pune pe ochi, cu efect incalculabil – radical în natura sa, din care se extrage rădăcina de ordinul doi: mama şi cu Vasile. Forţele nevăzutului nu se lasă, îl introduc imediat în ecuaţie pe Omul din Germania, pe Ionescu din maşinăria politică.  „Vasile, ştiu ce gândeşti despre Ovidiu. Însă apartamentul ăsta îl vei cumpăra pentru mine. Te rog să faci treabă bună.” Nu mai am nevoie să beau când realitatea îşi dă boarfele de pe ea singură. Dar socri-meu n-are de unde să ştie asta. Anamaria se distrează ca-ntre femei cu maică-sa. Tavi şi cu Sergiu sunt speranţa mea, dar într-un fel abstract. Trandafir. Tiemann reacţionează la impulsurile acestui oraş de parcă ar fi pe malul Dunării, şi cu asta basta. Mi-e milă de Ariana. Mi-e silă de Ovidiu, deşi „apartamentul ăsta îl vei cumpăra pentru mine”. Urlu la nori de furtună cu senzaţia că urlu la lună. O să rămân străjer lângă aparatul de fax, din care văd curgând cifrele sub formă de bani. O să schimb raportul de forţe între diferite resurse, o să-mi las amprenta pe sateliţi. Omul din Germania, aşa să-i rămână numele, se va da peste cap în faţa mea, învingătorul va avea atât de mulţi bani încât va acoperi cu ei o gaură de meteorit. Forţele necurate sunt căile pe care merg duşmanii noştri şi nimeni nu mai are cale de întoarcere. Slujba de manager mă obligă să-mi exercit valenţele de profet. Strig în pustiu şi m-aud locatarii, bat în calorifer, socri-meu nu înţelege nimic, îmi cere să ies din baie dacă am o problemă. Într-adevăr, confuz-pozitiv nu mă sperii de nimic mai uşor decât să-mi rebobinez istoria mea cuantificabilă, să o scutur cu un burete de pe fundul oceanului.