XXVII (partea i)     Nu mai ştiu ce-i vis şi ce-i simplu aiurit. Ţintesc o dovadă clară a faptului că sunt în baie, păzit de faianţă împotriva privirilor soioase, care-mi cer o explicaţie. Mă reflect parţial, în dreptul interstiţiilor dintre plăci nu exist, iar această combinaţie e dovada perfectă a faptului că voi supravieţui. Ţintesc o dovadă din nevoia de spaţiu sacru. Nu am nervi să dau explicaţii unor indivizi care nu ţin cont de circumstanţe, de puterea alcoolului care, uneori, se întoarce împotriva ta cu două, trei capete încârligate. Unor indivizi care nu înţeleg că logica mea poate părea şubredă numai pentru cei săraci în duhuri. E adevărat, Anamaria a trebuit să meargă singură la gară să-şi aştepte părinţii, tocmai dimineaţa pe la cinci. E adevărat, se crapă de ziuă mult mai târziu. Dar pentru asta ce atâta inflamaţie, n-a fost atacată de Omul Roş, n-a făcut pană. Nu-i vina mea că n-a avut putere să mă trezească. Când m-am culcat n-aş fi zis că am băut atât de mult încât ceasul meu biologic a pierdut noţiunea timpului. Ştiu că ăsta-i un adevăr incomensurabil, pe care nu orişicine are puterea să-l înţeleagă. N-am nimic împotriva părinţilor Anamariei, dimpotrivă: un efort minim în cinstea lor, cât să le arăt respect, nu strică. Cred că le-am arătat asta ulterior, şi nu mă refer numai la timpul investit în ei, căldura umană pe care o degajez la cel mai mic zâmbet. Lucrurile sunt mult mai complexe, fapt ce-mi dă putere să-i iert pe toţi. Chiar dacă cei „care-mi vor binele” nu înţeleg că alcoolul e numai partea superioară a aisbergului care a făcut ravagii în sistemul meu somatic, că există pachete de nervi încurcaţi unul cu altul, o viaţă trăită pe mai multe paliere în salturi, o pornire ancestrală pentru eufonie care mă apropie de anumiţi oameni, unii dintre fără scrupule, chiar în mediu casnic. Nu ştiu ce să spun cinstit despre părinţii Anamariei. Au şi n-au acel bun simţ pe care-l aşteptam de la ei, oameni de la ţară. Îşi iubesc fiica atât de mult încât mi se face greaţă, încât am ajuns să fiu bucuros că nu mă bagă şi pe mine în aceeaşi oală. Corect, de data asta nu i-am aşteptat la gară, dar să nu facem din asta un capăt de ţară, pentru binele tuturor celor de faţă să nu intrăm în plasa bulgărului de zăpadă. Ovidiu este alunecos din becisnicie şi impotenţă de-a se mula pe viaţă (aşa cum o înţeleg eu, director în Vialis), ăştia sunt alunecoşi pentru că n-au maţe să spună omului verde-n faţă ce înţeleg ei la nervi din viaţă. Iar eu pendulez între ei. Corect, au intrat în apartament înainte ca eu să fi făcut ochi, au trântit uşa dărâmaţi de cărat sacoşe şi geamantane. M-au trezit, ne-am pupat înainte să înţeleg că n-au adus, măcar de bun simţ, o litră de palincă. Când i-am bătut un apropou lui taică-său mi-a spus: „a nu pune picătură de alcool în gură e o virtute de care nu-s în stare mulţi”. Iar a nu comenta o astfel de inepţie, a lăsa ochii oblic în jos ca şi cum el ştie mai bine, e înţelepciune dusă la perfecţiune. În sfârşit, acum părinţii Anamariei sunt printre noi, dar n-au prea multe poveşti cu care să mă ţină treaz seara fără un pahar de alcool. Bine că sunt sănătoşi, ne repetă de zece ori pe zi. Se plimbă prin livezi, dorm cât le cere organismul, socri-meu joacă table, deşi el ne spune că joacă şah; şi iar din nou se plimbă prin livezi, se uită la televizor cu picătura, citesc (mai ales soacră-mea), din nou dorm cât le cere organismul. N-au multe să ne împărtăşească, însă sunt campioni mondiali la a da sfaturi: trebuie să credem în puterea dragostei, a înţelegerii venită din inimă; să avem un cod comun prin care cheltuim banii, modul în care ne petrecem timpul liber; să ne împărtăşim problemele de serviciu alerţi la faptul că după câţiva ani rişti altceva să nu mai ştii. Aparent fără legătură, numai aparent, observ: n-au mai făcut sex de-o veşnicie. Dar Anamaria mă întrerupe cum încerc să dau o nuanţă mai vie unui schimb de replici. Am senzaţia că stau în baie, ferit de întrebări suplimentare. Comunicăm prin intermediul Anamariei, care e în al nouălea cer, vorbeşte fără să-şi dea seama de chinurile unei conştiinţe făcute opturi, în ciuda faptului că viaţa e ca o roată – vorba părinţilor ei. Adevărul e că nici eu nu ştiu ce-i vis şi ce-i simplu aiurit, mă uit în ochii lor şi nu capăt un răspuns cinstit. Ne aflăm cu toţii pe balcon încercând să replicăm mediul vieţii lor. Noroc că avem câteva platbande în care mă reflect parţial, mai bine atunci când le surprind cu coada ochiului – când îmi dau senzaţia că sunt refugiat din nou în baia mea dragă. Viaţa pe dealuri le dă energie binefăcătoare, sănătate (a câta oară?), după atâţia ani realizează cu lumea în natura ei este umană, că romanele de dragoste sunt o copie a ciripitului de păsărele, o foşnetului codrului la adierea vântului, a clipocitului apelor ce trec peste bolovanii lucioşi ai timpului. Plec în bucătărie numai în clipa când nu mai rezist, când nu mai pot să mă felicit. Un principiu de funcţionare a naturii cere să alegem calea efortului minim; îmi propun să nu-mi impun punctul de vedere, să mă pierd într-o felie de pâine. Iau din frigider lapte de soia, caut gem de piersici, unt, mă simt minunat, nu mai ştiu ce fac: molfăi, mă gândesc la socrii mei; de fapt le dau credit că nu mi-au reproşat în faţă că nu i-am aşteptat la gară, păstrăm aparenţele unei relaţii decente, demnă de secolul nostru – deşi schimbul de replici pe care l-am avut dimineaţă cu Anamaria dovedeşte că i-au încredinţat părerile lor, precum nişte rachete sol-sol. Dar nu mor eu dintr-atât, prin împunsăturile dintre mine şi Anamaria ne coasem ulterior relaţia mai strâns. Mecanismele de apărare îmi repetă că frontul meu de luptă se întinde de-a lungul năzărelilor lui Ovidiu. Ovidiu. Păcătosul ăsta mi-a tras clapa din nou. Dovedeşte că realitatea lui bate orice imaginaţie bolnavă. Iar puterea mea de a nu bate oameni recent a atins noi coordonate; mă liniştesc doar când vizualizez noi tehnici de a scoate inepţia din Ovidiu, de exemplu, nici un exemplu întrucât s-a sparg gaşca, toţi vin în bucătărie, se pun la taclale pe felia mea de pâine. Mai mult, socri-meu a devenit mare avid de lapte de soia, vrea şi el, Anamaria e la baie, soacră-mea e pe picior de plecare (unde? cum? ce?), în ibric a rămas puţină cafea cu zaţ pe care o dă repede peste cap, mă întreabă ce fel de salam avem în frigider, Anamaria n-a tras apa încă dar ştiu şi eu, aici ne potrivim: şi el e semi-independent de consoartă, ceea ce, consider eu, este o mare artă. Îmi ţin gura plină cât mai mult din timp, ajung să înţeleg că s-a spart gaşca de pe balcon întrucât fetele vor să dea atac la mall. Rămânem, băieţei, acasă – o să-i dau un album cu poze recente ale noastre, ale Anamariei, o să-l las să deschidă gura numai dacă pune întrebări. Nu sunt porc, pur şi simplu n-am chef să ştiu mai multe despre sursele lui de înţelepciune, mai grav: nu vreau să înţeleg ce consecinţe nefaste lipsa alcoolului poate avea în viaţa omului, în puterea lui de apărare a unei cauze pierdute. Alcoolul – n-aş fi crezut că poate ajunge un subiect de discuţie în sine. Dar nu mai sunt sigur pe mine de când cu ornitorincul cu plisc mutant de Ovidiu, care mi-a distrus vremurile când foloseam alcoolul aşa cum l-a făcut mama natură: să-l dăm la vale pe gât după gât, fără urmă. Acum n-ai cum să nu te gândeşti la: „alcoolul e acea parte din mine care îmi ţine moralul sus” – Ovidiu şi colegii lui „alcoolul e acea parte de vorbire care scoate printre cuvinte şi ghimpii din cuget” – Ovidiu încolţit „alcoolul e acea parte a existenţei care mă separă de vorbele nevestei” – Ovidiu redivivus  „alcoolul e acea parte a salariului pentru care mă trezesc cu două ore înainte de a suna ceasul biologic” – Ovidiu între şapte şi nouă dimineaţa, călare pe planşetă Adevărul cumplit e că am devenit irascibil la ideea (doar ideea, însă asta spune multe) de alcool. Aproape că nu mai am chef să beau. De frică să nu mă apuce pandaliile şi să sparg bibelourile din vitrină, teancurile de farfurii?… De frică că m-ar putea suna Trandafir în caz că-i vine o idee de management când stau mai liniştit?… De frică că ăştia pun substanţe interzise în sticlele de vin?... Nu, problema e mult mai tristă: când mă gândesc la alcool, cei doi „o” clipesc precum ochii lui Ovidiu la douăzeci de centimetri de mine. Ovidiu, care nici măcar nu-i cu adevărat o sugativă, dar care bea ca un prost şi jumătate, iar fraiera de maică-mea continuă să-l apere. Aproape că nu mai am chef să beau. Ceea ce e de neconceput, mi-am devenit duşman? Şi, piaza rea, loveşte sub centură: am ajuns, inconştient, să nu mai beau cât îmi place numai să nu ajung ca el. Bineînţeles că maică-mea i-a spus că pleacă în delegaţie idiotului. Bineînţeles că s-a întors. Sângele apă nu se face, orice păduche de om ştie acest fapt. Dar te pui cu monstrul ăsta, stând cu sticla în faţa televizorului? Rupt de realitate, luat de val dintr-un păhărel de ţuică, mai degrabă reţine reclame cu maşini decât care îi este rolul în familia lui de adopţiune. Frunza pe apă, a trebuit să-i spun eu că are hainele spălate şi călcate, că are mâncare lăsată în frigider, însă cârpa n-a vrut să citească în toate astea un semn al normalităţii. E drept, nici maică-mea nu l-a sunat să vadă cum se descurcă, dar ştii ce? nici eu nu l-aş fi sunat. Mi se ridică tensiunea arterială imediat ce adunătura mijeşte pe la colţul ochiului meu. Nu mai vreau să trăiesc cu sufletul la gură, aşa cum mi-a fost dat în ultimele zile. Din fericire socru-meu se uită pe poze în linişte. Cât timp maică-mea a umblat brambura m-am ţinut cât mai tare sub lumina soarelui, însă numai eu ştiu cum în somn ajungeam inevitabil pe tărâmul umbrelor, aşteptat după colţ de gnomi; rupt de reflexe în măruntaiele Pământului, de fiecare dată sfârşeam prin a o arde pe mama-n crematoriu; mă simţeam eliberat numai când mă întorceam de la morgă, automat o întrezăream peste blocuri, de fiecare dată la dreapta lui taică-meu. Ce bulibăşeală! Cel puţin m-am ţinut tare, n-am spus nimănui. Drept urmare, am vorbit în băi cât pentru o săptămână. Iar dimineaţă pe la zece m-a sunat cea care mi-a dat viaţă de la celălalt capăt al firului. „Bang!” face cerul când toată masa lui cade concentrat pe tine.  „Fffşşşşt,” face cerul când revine la locul lui. „Poc! Poc! Poc!” face cutia craniană când cerul cade pe tine şi revine la locul lui de zece ori pe secundă. „Alo? Alo? Alo?” în vremea asta încercam să fur timp. Îmi dau credit: am răspuns coerent şi colorat în timp ce stăteam adânc în fotoliu şi-mi muşcam degetul mic, miroseam o criză de epilepsie. Povestea ei are o logică aparte, a devenit pe loc istorie omologată pe care n-o înţelege nimeni; accept astfel istoria multor popoare, multor familii. Dar asta nu e tot şi, dat faptul că-i mai bine să fii paranoic convins că telefoanele sunt ascultate de-o a treia parte decât ultimul fraier, am anulat o şedinţă în schimbul unui întâlniri ad-hoc cu iubita mea mamă. În plus, ce dovadă mai bună că nu vorbeşte din Honolulu şi că Ovidiu-i un tâmpit cu diplomă? Dar mai este ea maică-mea, cea pe care o ştiu? Ori maică-mea pe care o ştiu este chiar maică-mea? Sunt eu cel care pune astfel de întrebări? Bine, ştiu că sunt eu, dar acel eu pe care-l ştiu – gată să bată-n logică restul managerilor? De-asta mi-e frică şi acum, deşi sunt în cameră numai cu socru-meu. D-asta nu mai am stare, mă caut în buzunarele goale. Aş vrea să schimb ceva, nu ştiu ce. Cer prea mult?