XXV       „Frica este un bun factor motivant,” ne-a spus unul dintre managerii superiori ai corporaţiei. Bine de ştiut în principiu, însă el n-a înţeles că dragostea este miezul vieţii mele de după orele de lucru. Aşadar, nu m-am mirat văzându-mă reflectat prin vitrine, încercând inel după inel în magazin după magazin, înveşmântat într-o aureolă fără seamăn, vânat de domnişoarele vânzătoare. Aparent toate bune şi frumoase însă, la un moment dat, am înţeles că ceva nu se potriveşte întocmai, că auricularul meu cam noduros e ceea ce mă trage înapoi – şi-am rezistat acestei anomalii a lumii practice, am schimbat doar obiectele prin care-mi pun în lumină adoraţia: brăţări, pandantive, în cele din urmă cerceluşi, dovedindu-se de sume mari învârtecuşi. Dar să mor dacă-mi pare rău. Dimpotrivă, în felul ăsta mă simt OM. Vrednic de a colinda singur pe Ring Strasse până se lasă noaptea pe acoperişul palatelor. Conştient că dragostea se măsoară în voltele pe care sufletul le face atunci când nu mai are spaţiu în pieptul înflăcărat – iubesc la infinit, iubesc la nemurire, tălâmb să fii să nu înţelegi de ce romanticii au venit să studieze pe malul Dunării Albastre. Acum, la întors acasă, dragostea din piept nu-mi dă pace, mă uit pe hublou şi văd o mare de nori, mă uit în poală şi văd mai departe: Anamaria cu cercei de pietricele preţioase, resurse umane şi Vialis, maică-mea şi resurse umane, The Perfect Interview şi Trandafir, putere de reuşită prin dragoste, potenţial de promovare şi maşină în pachetul meu de salarizare, dragoste, sex, dragoste, sex, dragoste, sex, dragoste. Îmi place cum le prind pe toate amestecate, îmi dau încredere în capacitatea mea de a interacţiona cu forţele aburindu-mi geamul. Îmi vine să-mi odihnesc ochii pe cerceluşii-nvârtecuşi, dar mă găsesc victima propriei dorinţe de a călători la geam – cutiuţa cu cerceluşi şede-n puf într-un compartiment deasupra capului şi sunt blocat de un malac prins de laptop cu superglue; nu-l deranjez, nu vreau să mă înjure şi după aceea să risc să-mi meargă rău dintr-un nimic. Mă ţin tare, conştientizez că sunt în al nouălea cer cu piloţi cu tot, indivizi practici, îmi vine să le strâng mâna, să-i sărut pe obraji, dovadă că dragostea mea pentru Anamaria are implicaţii vaste. O iubesc pe Anamaria, nu sunt rodul unei întâmplări – şi această constatare e cu atât mai merituoasă cu cât mă aflu în golul unde se formează trăsnetele; corect, nu mai mi-e frică de nicio forţă gogonată, dragostea mea pură distruge pe Omul Roş în orice variantă. Mă întorc acasă după ce-am petrecut câteva zile de şedinţe într-un hotel din poveşti cu topaze safire şi smaragde, unde, pentru prima oară, am simţit suflul corporativ în ceafă, am făcut echipe cu oameni din alte rase, am învăţat resurse umane cât intră-n cincisprezece centimetri grosime de bindere – timp în care, la nivel subliminal, mi-am decantat dragostea de impurităţile vieţii cu zile în care ne spălăm cu scârbă chiloţii unuia altuia. Am mâncat chestii exotice, m-am reflectat în vitrine pentru restul anului, am experimentat ultimele realizări tehnologice în materie de stropitori pentru duş ca artă, deja cunosc austriecii neaoşi din priviri pe stradă, am întâlnit tipi evident mai deştepţi decât mine, am pus unele rătăciri pe seama Turnului Babel. După o corectă analiză nu neg existenţa oamenilor mai inteligenţi decât mine, deşi mă roade; dar nu fac coadă de lopată din asta, mai mult: am stat relativ puţin timp ofticat pe maică-mea şi pe taică-meu. Mai mult: le mulţumesc cu ochii pe hublou că mi-au dat putere să iubesc mai intens decât orice şef de corporaţie, şansa de a fi întâlnit-o pe Anamaria, de a mă gândi la ea acum, în timpul orelor întinse prin sălile de conferinţă, în timp ce croşetam magazinele de pe Mariahilfer. Ieri, înainte de a ne lua „la revedere” în diferite culturi (cel mai sexy moment al summitului), am avut invitat pe şeful cel mare şi tare/de resurse umane. Tipul n-are nimic în comun cu o poezioară simpatică; tot ridat pe faţă, aparent umil pentru poziţia sa în faţa noastră, la prima vedere nu mi-a inspirat încredere, dar nu asta importă – ci faptul că a înconjurat de o sută de ori Pământul la business class cu avionul, că mi-a dat un nou nivel de înţelegere al profesiei mele, arme să lupt cu ceilalţi angajaţi din departamentele „prietene”. Se pare că şi-n alte colţuri ale planetei există ipochimeni în diferite compartimente ale companiei care se cred superiori nouă, celor din resurse umane. Mesajul e clar: „şo pe ei, băieţii mei”, deşi transmis împăienjenit: nu vă vorbiţi de rău departamentul, nu le ţineţi isonul chiar dacă vă spun „eşti impresionant ca om, parcă ai lucra în finanţe/marketing”; nu deveniţi competiţia clienţilor voştri, lăsaţi-i să strălucească dacă astfel vă creşteţi organizaţia; staţi aproape (prin căi ortodoxe) de clienţii cheie, nu vă izolaţi în biroul vostru de fildeş. Două ore, cât timp ne-a vorbit, nu m-am gândit la Anamaria, ceea ce spune multe, prea multe să înţeleg fără sprijin. Mai avem patruzeci de minute până să aterizăm. O iubesc pe Anamaria ca un dement, sunt încărcat energetic cu romantism şi prevăd că, odată ajuns la sol, o să ne scurtcircuităm buzele învăluiţi în aplauze, persoane din audienţă vor arunca pe noi petale roşii de trandafiri (imaginea clasică), vom pleca spre casă în eufonia uralelor, ne vom urca într-o limuzină cu geamuri reflectorizante. Dacă dorinţa de a face dragoste e-o măsură a iubirii, nu mai am ce zice, nu mai am răbdare. Mă uit pe hublou, o caut printre formele neregulate ale norilor, o identific în diverse poziţii – întotdeauna decentă, întotdeauna făcându-mi cu ochiul albastru. Nu mă mai satur, nu mai am răbdare, dar nu mi-e uşor burduşit de malacul ăsta prins de laptop, nu mi-e uşor într-un mediu unde nu primeşti caviar şi şampanie, ci o punguliţă de covrigi şi-un pahar de apă. Asta din cauză că nu am bilet la business class. Lumea afacerilor îmi loveşte pe la spate viaţa amoroasă. Şi nu mi-o iert – îmi promit solemn să schimb politica companiei de călătorie ca avionul în interes de afaceri, să trăiesc clipa în care să mă ridic de pe scaun fără să deranjez pe vreun Nea Gică, să primesc mai mult decât apă chioară când trec de pe un nor pe altul. Să devin barosan ca şeful cel mare, care încă-mi mai vibrează în timpan: defineşte-ţi ce înseamnă să fii un profesionist al resurselor umane; formează-ţi o viziune ce rezistă cutremurelor corporative; are dreptate, dar numai parţial – el nu ştie că maică-mea e unul din partenerii mei fundamentali, că mă ţine-n ceaţă intenţionat. Resurse Umane, natura duală a luminii ei mă doboară. De multe ori nu suntem băgaţi în seamă de ceilalţi lideri; n-o luaţi personal, oamenii ăştia încă n-au reflexele formate, întrucât trăim momentul istoric în care profesiunea noastră de-abia se conturează ca partener de afaceri. Una din porţile deja deschise nouă e formarea culturii companiei. Nu staţi blegi, doar identificând-o; deveniţi agentul schimbării, redistribuiţi-i elementele astfel încât să faceţi faţă competiţiei mediului extern, succesului pe termen lung în fiecare piaţă unde concurăm. Aici tipul a avut foarte mare dreptate. Deja am două texte prin care conturez omul de tip nou, născut să spargă tot în jurul său, să crească cifra de afaceri astfel încât să călătorim cu toţii, până la ultimul administrator, la business class. Şi nu duc lipsă de imaginaţie numai bună să devină un mod de viaţă.     Imagine     Nevastă-mea e o tipă elegantă, ţin un ochi pe ea. Asta trebuie să dea bine la acţionari. În fiecare lună bifez un tenis cu şeful şefului meu, unde comunicăm de la prima servă tot meciul. Nevastă-mea e deşteaptă, asta-mi dă credit în comitetul de conducere. Am două/trei puncte slabe dacă nu le urmăresc: cămaşa în pantaloni la spate, câte-un fir de praf pe botul pantofilor. Aspirina săracului e semnificativă şi la scară mare. Mă doare-n şpiţ de toţi, uneori – n-am nicio greaţă cât timp nu se observă. O casă super îmi permit de la viaţă. Nu aştept să fiu admirat, însă urmăresc tremuriciul pleoapelor tuturor atunci când dau ochii cu mine dintr-o dată.   E bine să se vadă cu cine iau masa, cu cine mă întâlnesc aparent întâmplător. Dacă anumite persoane nu observă, le repet până le intră-n cutiuţa craniană. Sunt invidiat de vecini, de directorii altor companii. Aş fuma dacă societatea ar fi altfel. Afişez un zâmbet ca stânca. Pot convinge şi musca. Îmi albesc dinţii semi-anual sau ori de câte ori este nevoie. Am obiectiv să nu cântăresc mai mult de opt la sută slănină. Îmi arăt ditamai casa la petreceri, cu gândul să se vadă cine e născut să devină şef. Vecinii mei sunt veritabili fără excepţie, îmi consolidez valoarea pe piaţă. Trebuie că am ceva în cap, ceva în ADN.   Îmi vine să râd la gândul că în liceu am fost cel mai bun din clasă la matematică. Azi totul e pus într-un alt sistem de gândire: clubul nostru, eleganţă, decizii suple, rapide. Am fost prea deştept pe lumea asta să mă opresc la ştiinţă fundamentală. Azi altcineva-mi cară gunoaiele. Nu cu intenţia să le arăt, sunt pur şi simplu legate între ele toate. Am 90-78-110, ospătarul meu de bază, piscină în spatele casei, cu luminiţe subterane. Rudele din partea neveste-mii mă apreciază. Pectoralii îmi joacă când alerg. Sunt prins într-un nod de comunicaţie în care sclipesc permanent.     Un text precum „Imagine” îmi dă încredere în resursele congenitale, demonstrează că nu sunt doar un ţăran isteţ ajuns la multinaţională. Rămân blocat într-o stare extatică, ce funcţionează drept panaceu pentru mai multe tipuri de frustrări. Timpul se leagănă într-un balansoar uns: încolo-încoace, încolo-încoace, îmi suflă-n ceafă. La un moment dat tipul de lângă mine închide calculatorul, semn c-o luăm la vale – mă văd un fel de iubileţ/şefuleţ aşteptat la aeroport, îmi cabrez spatele în timp ce mulţumesc cerului că deasupra oraşului meu nu-s nori respingători, îmi strâng centura pe şolduri, studiez punga de airsick cât cuprinde…, trag cu ochiul în avion unde lumea pare încrezătoare în profesionalismul piloţilor, în faptul că vor scoate roţile din burta avionului, că nu vor încurca pista de aterizare, că nu vom pica în bot în ciuda faptului că aşa se pare, că vor micşora odată şi odată viteza şi multe, multe altele. Mă abţin să trag concluzii privind calitatea vieţii într-un avion în picaj calculat de la zece mii de metri deasupra mormintelor strămoşilor mei. Pregătit pentru saltul pe pământ trainic, realizez că în resurse umane este ca şi-n viaţă: fiecare problemă reprezintă o şansă de a învăţa, de-a corecta o greşeală – astfel, nimic nu mă mai opreşte din momentul în care burduful e fixat pe uşa avionului, nici măcar o babă ce să dă lovită între parfumurile care i-au ieşit din geantă, nici măcar stewardesa care spune aşteptaţi, aşteptaţi, cu atât mai puţin o sacoşă pusă parcă de-al naibii pe culoar. Ochii Anamariei trebuie să fie două mărgeluţe poposind pe oameni lăsând în spate punctul vamal, în care eu apar întruchiparea unei cavalcade în plin atac, văd oblic înaintea ochilor (scările rulante), văd negru înaintea ochilor (banda transportoare de bagaje), văd neclar oameni în aşteptare dincolo de un geam mat – văd cea mai frumoasă femeie din sala de aşteptare şi, exact ca-n vise, o sărut înainte să ne dăm bună ziua. Romantismul tandru nu mă prinde când e vorba să-l practic – ne furişăm într-un colţ fără neon şi ne sărutăm, ne pipăim cu degetele de la Dumnezeu; în câteva minute dovedim că se poate şi fără trandafiri, fără mulţimi să ne ovaţioneze, să ne confirme ceea ce deja ştim: suntem perechea săptămânii. Sunt ameţit de la schimbarea altitudinii, de la mirosul urechilor şi-al gâtului prea-iubitei mele, ne muşcăm buzele, sunt transpirat din cauza geamantanului pe care-l trag după mine prin parcarea unde Anamaria din nou nu găseşte maşina, sunt bucuros că prea-iubita mea confirmă reveriile pe care le-am avut în ultimele zile, sunt excitat de ideea că-i voi da cadoul în atmosfera electrizantă a patului nostru de căpătâi. Odată la drum îmi place să vorbim despre bălării, o las să conducă maşina şi îi pun mâna pe centură, pe bluză; ne menţinem într-un du-te vino faţă de celălalt, îi pun degetele pe genunchi, zbor în jurul maşinii fără să dau peste cap traficul, îmi dau seama cât sunt de băftos să-mi poposească mâna pe asemenea fată. Ajungem spre centrul oraşului pe banda întâi, uşor-uşor începem să stăm la semafor prea mult – ameţesc de la atâtea frâne: trebuie să mă uit mai mult în faţă şi nu la picioarele Anamariei, care parcă se mişcă intenţionat când mai aproape, când mai departe de buricele degetelor mele. Conform unui cântec pe care-l încropesc ad-hoc mi-aş dori să fiu pedala ei de ambreiaj şi nu personaj pe locul mortului, dar nu ţine – îmi prieşte numai ameţeala dată de stări prin care am trecut cu bine. Prind luminiţe în jurul ochilor şi mi se face frică, încerc să mă interiorizez pentru o clipă. Trecem din viteza întâi în a doua şi înapoi exact prin acelaşi punct, realizez că pentru mine sexul e plăcere cu cât e mai devreme, dacă nu mă enervez. Ieşim din tărâmul nostru de graţie pentru că n-am de gând să amestec lucrurile între ele – şi mă apuc să înjur printre dinţi ştiind că n-am voie să mă dau în spectacol de stradă, că trebuie să-mi repet „stai calm, în seara asta vom ajunge-n acelaşi pat spălaţi şi îmbălsămaţi, stai calm”. Mă prind că n-am dat drumul la radio, ceea ce-i un lucru bun şi rău în acelaşi timp. Dar Anamaria ştie cum să umple golul dintre cele două corpuri: „Vasilică, dragă, eşti al om. Te iubesc. Ai ajuns un şugubăţ şi jumătate. Ce ţi-au făcut ăia în Viena?” „Nu ştiu. M-au făcut să înţeleg adevăratele resurse ale tale umane,” încerc o nuanţă de spirit în drumul nostru către piele, către alte organe. „Ai fi avut şi aici ocazia să aprofundezi subiectul. N-ar fi fost nevoie să mergi la Viena pentru asta.” „Ce vrei să spui?” „A sunat maică-ta acum vreo două zile. N-am înţeles ce-a vrut să zică. Mi-a spus că studiul ei de resurse umane merge foarte bine. Însă ar vrea să te uiţi şi tu peste el, ca expert. N-am ştiut că e implicată într-un studiu de resurse umane. Înţelesesem de la tine că la serviciul ei nici nu există resurse umane adevărate, mai mult un departament administrativ de personal. Ce zici de chestia asta?” „Nu ştiu ce să zic. Hai să-ţi dau un pupic. Aşa…” câştig timp. „Am avut câţiva prezentatori unşi cu toate alifiile.” „Deci nu ştii ce-a vrut maică-ta să zică…” „Nu… chiar nu ştiu.” „Te întreb pentru că astăzi am primit un telefon de la Ovidiu, m-a întrebat dacă maică-ta e la noi.” „Ăsta are glume în program?” „El zice că nu. Cică n-a venit azi noapte acasă. A căutat-o peste tot. Degeaba… N-am vrut să-ţi spun din prima clipă… Ariana nu ştie. I-a spus că e plecată undeva cu treabă. L-am întrebat dacă nu urma să plece într-o delegaţie, mi-a spus că nu ştie nimic. Dacă ar fi plecat, i-ar fi dat un telefon, ca şi altădată – zice săracul. Şi eu sunt puţin îngrijorată. Maică-ta nu face una ca asta. Mi-e frică să nu i se fi întâmplat ceva.” Mamă, mamă, ţi-am spus să ai grijă. Cu ce mă încălzeşte că am apartament dacă te-ai dus pe Apa Sâmbetei? Întotdeauna am bănuit că s-a băgat în cârdăşie cu nişte nenorociţi, întotdeauna mi-a tăiat macaroana când am încercat să-i dau un sfat din dragoste. Dacă i-au luat ăştia beregata? Cum aş putea să dau de ea în oraşul ăsta cu trei milioane de oameni, cu mii de străzi, mii de gheene, zeci de kilometrii de râuri cu fundul mâlos? „Mi-e greu să-l cred pe Ovidiu, ştiind-o pe maică-mea. Eu cred că tu ai dreptate. N-avea unde să plece de nebună. O fi plecat într-o delegaţie iar aiuritul ăsta nu ştie nimic.” „Chiar nu te îngrijorează faptul că n-a venit acasă o noapte?” „Ba da, foarte rău. Însă, în acelaşi timp, glasul sângelui îmi spune că maică-mea nu se poate duce pe copcă atât de uşor. Trebuie să fie ceva ce-i scapă lui Ovidiu. Sigur nu-nţelege ăsta tot. În fond, nici eu n-am venit acasă câteva nopţi. Aşa se întâmplă în delegaţii. Mă întreb dacă n-a lăsat maică-mea un semn. L-ai întrebat dacă le-a pregătit de mâncare?” „Nu. Dar nici n-a amintit despre asta. Şi Ovidiu nu ştie să facă de mâncare, parcă.” „Îţi zic eu: ăsta ar fi făcut tărăboi dacă l-ar fi lăsat fără ciorbă,” încerc să mă liniştesc. La Viena am aflat că fiecare problemă măsoară nivelul nostru de flexibilitate, reprezintă şansa să învăţăm ceva neaşteptat. De exemplu: cum se face că stau pe locul mortului? Care fragment din istoria familiei mele devine în momentul ăsta relevant – …cel în care a dispărut taică-meu? …cel în care maică-mea l-a făcut uitat şi s-a măritat cu Ovidiu? Îmi fac cruce în gând, zbor în jurul maşinii fără să aflu nimic suplimentar. Anamaria dă dovadă de mare tact: conduce fără ezitare, povesteşte despre cât de mult a avut de lucru la spital, despre un doctor căruia i-au înscenat luare de mită, despre cum l-au luat cu televiziunea; nu-mi dau seama dacă asta o bucură sau nu, nu ştiu dacă prin reacţia ei ar trebui să-mi măsor viitorul sau nu. Nu ştiu dacă trebuie să-mi ascult instinctul, repetându-mi că Ovidiu e o greşeală în lanţul de persoane cu care m-am intersectat. Nu cred că maică-mea poate dispărea fără nici o urmă, poate da Ovidiu din cavitatea bucală cât rezistă. Anamaria e parţial convinsă de reacţia mea, pun mâna pe genunchiul ei şi tac. Maică-mea a fost tare deşteaptă propunând numele de cod „resurse umane”. Mi-e frică să mă gândesc unde-am fi acum dacă am fi numit-o „Vulturul”, „Ursul”, orice alt animal sălbatic sau punct geografic. Cred că şeful mare de resurse n-a avut dreptate sută la sută, dar n-am de gând să-mi cristalizez într-un plan de atac surpriza zilei. Prefer să rămân plutind printre întrebări nespecifice; să dau prinos forţelor care-mi ţin moralul într-o formă recognoscibilă. Nu mă las păcălit de Ovidiu. O viaţă am – şi argumentul ăsta-i îndeajuns. Intrăm pe aleea blocului, mi se zbate puţin inima, am mici emoţii. Oprim motorul ca şi cum Ovidiu este un cretin. O las pe Anamaria să iasă prima din maşină, îi pun mâna pe fund – simt că mai am instinct. Intru în bloc cu sentimentul că vin din ţări străine, Anamaria îmi ţine uşa, bagajul îmi deformează umerii, dar nu mă plâng. „Bună seara!” „Bună seara, domnule Smarandache.” „Bună seara…” zic şi eu. „De unde veniţi?” întreabă domnul Să-ştie-tot. „Din străinătăţuri,” îi dau subtil la gioale. „Mă bucur că pe scara noastră există oameni cu asemenea deschidere,” mă face să mă opresc, să mă odihnesc. „Ultima oară când a plătit întreţinerea domnişoara Anamaria mi-a spus că eşti director, că ai perspective. Nici nu ştiam de ultimele noutăţi în ceea ce vă priveşte. Nu-mi vine să cred că, în acelaşi timp, mai daţi chefuri de adolescenţi.” Nu răspund. „Mulţumim, domnule Smarandache. Vă dorim o seară bună şi multă sănătate.” Îmi scuip de trei ori în sân, astfel încât să mă observe din calitatea lui dublă de vecin şi administrator. „Vă dorim bună seara, ” îi urez după ce-mi propun ca ceea ce zic să nu se întâmple. Puterea mea stă în a nu mă lăsa răpus de greşelile naturii. O pup scurt pe Anamaria în lift printre bagaje, şi se pare că-i place. Apartamentul ei este şi-al meu, simt de cum intru pe hol, după cum mă îmbrăţişează. Ca orice doamnă doctor respectabilă se spală pe mâini de cum intră în casă, mă lasă singur. Privesc în jur, în seara asta apartamentul e şi al meu, însă cât de curând trebuie să trec pe la bancă, să înregistrez ce-a mai pus maică-mea în cutia de valori; telefonul ei nu-mi spune nimic şi asta-i periculos, telefonul lui Ovidiu mi-o prezintă pe fundul apelor, tăiată şi sortată într-un cufăr. Sau, poate, Ionescu a atras-o în cursa de şoareci a secolului. Dar nu pentru astfel de imagini am venit acasă tocmai din Viena. Ce mi se întâmplă, forţelor necurate? Atacă Ovidiu, inginerul nostru ratat? N-accept ca el să-mi strice seara, deşi simt cum îmi muşcă limba. Ce mă fac cu maică-mea? Îmi trag o palmă uşoară, nu-l accept pe nemernic, am încredere nebună în maică-mea – nu-mi explic de ce, probabil datorită faptului că glasul sângelui bolboroseşte atunci când sunt prins în pale de nervi. Îmi arunc rufele murdare în coşul lor. Pun cutiuţa cerceluşilor sub veioza de la capătul patului, pun geamantanul pe dulap, îmi promit ca Smarandache să nu uite curând noaptea asta, patul nostru aparent deschiolându-se. Cred în maică-mea şi gata! Doar nu am visat la sex ca un copil, tocmai din capitala romantismului! Rămân în şort, mă prind de covor printr-un călcâi, o văd pe maică-mea din ce în ce mai clar cerându-mi să nu-mi fac probleme şi să-mi văd de-al meu instinct, mă răsucesc până ce nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine, cu rudele care-mi vor răul sau binele – mă răsucesc, gândesc concomitent toate frânturile de gând de care-s capabil, nu mă mai aud – mă las purtat pe elitrele forţelor la baza cărora stau gol puşcă.