XXII
„Într-o relaţie conjugală sănătoasă nemulţumirile sunt articulate deschis înainte de a se împuţi. Partenerii sunt umili unul faţă de altul, judecă din perspectiva celui care a fost hai-hui îndrăgostit dintr-o cauză – explicabilă sau nu.”
„Vasile, ia loc. Ce tot spui?”
„Vii acasă foarte târziu. Prima săptămână după ce-ai schimbat spitalul te-am înţeles perfect. A doua. A treia. Dar până când?”
„Vasile, ia loc, pari un tigru într-o colivie şi nu te prinde bine. Ţi-am mai spus: nu-mi permit luxul să dau cu piciorul acestui spital. Ştii bine că dacă-şi bagă dracul noada, examenul poate fi contestat dat faptul că, deşi am notă mare, n-am avut contracandidaţi. Unchiule m-a avertizat că am o singură şansă de-a face prima impresie, că trebuie să cresc rapid în ochii directorului de secţie, până la sfârşitul anului să devin indispensabilă, să prind câteva paturi.”
„Eu am crezut că valoarea unui doctor se traduce într-un număr rezonabil de diagnostice corecte, urmate de reţetele care te pun pe picioare. N-am ştiut că devii indispensabilă numai dacă ploşniţele de pe culoarele spitalului te spionează în timp ce doctorii cu simţul priorităţilor iau cina acasă. Înţeleg când eşti de gardă, dar nu zi după zi după zi şi aşa mai departe.”
„Vasile, am un nou serviciu. Un nou colectiv. E un spital de alt profil. O organizaţie diferită. Alte relaţii interumane, alt sistem politic. Nu degeaba e cel mai bun spital din oraş – după cele mai multe statistici. Tu lucrezi în resurse umane. Ar trebui să fii mai empatic faţă de nevoile unui boboc într-o organizaţie cu politici şi fitili pe sub masă.”
„Da, Anamaria. În resurse umane. Şi sunt director, nu un fitecine. Şi mi-am schimbat serviciul nu demult. Dar pentru asta tot am viaţă personală, îţi port respect şi vin acasă la o oră rezonabilă. Aş putea veni şi mai devreme dacă tu nu te-ai pierde în spital când se lasă întunericul.”
„Vasile, nu poţi compara vânzările de produse chimice cu salvarea de vieţi omeneşti. Asta nu înţelegi. De la mine sunt alte cerinţe.”
„Ţie ţi-a luat spitalul minţile. Spune-mi cinstit: crezi că vom mai face vreodată sex?
„Vasilică, spune că asta te frământă. Aparenta perpetuare a speciei. O rezolvăm fără discuţii inutile. Hai să te pup.”
„Mă enervezi. Nu de sex e vorba. Nu numai de el. Întotdeauna am acceptat că ne vom schimba de-a lungul vieţii. Că avem bioritmuri diferite, nevoi legate de cromozomii XX/XY. Însă, trăind împreună, am presupus că vom reacţiona la acelaşi mediu, metaboliza aceeaşi materie, lua aceleaşi medicamente la o adică, îmbăia în aceeaşi acarieni. Că astfel ne vom schimba oarecum concomitent. Nu mi-am închipuit c-o vei lua razna la gândul că poţi ajunge iar într-un spital unde nu faci parte din sistem.”
„Exagerezi.”
„Sper că ai dreptate. Înainte de a trage concluzii, răspunde-mi: aşa vei munci până la pensie? Mă vezi de-acum încolo stând cuminte la televizor singur, două-trei ore zilnic? Nu te întreb dacă vrei copii, cine să ţi-i crească şi alte, deocamdată, bălării.”
„Îţi spun sincer – anul ăsta calendaristic trebuie să muncesc pe rupte. Nu-mi permit să-mi ratez cariera pentru câteva luni de sacrificiu. Mă aşteptam să fii mai empatic. Doar nu merg la bărbaţi, ce naiba? Eu nu ţi-am făcut teoria chibritului imediat după ce te-ai angajat în Vialis, când veneai brambura după ce stăteam acasă câteva ore singură. În fond şi tu ai venit mai târziu în ultimele săptămâni. De ce nu eşti corect?”
„Ţi-am spus de ce. N-am ajuns să stau ca un popândău în casă, să percep trecerea după amiezii după programele de ştiri. Vrei să facem un pact?”
„Nu. Doar nu muncesc numai pentru mine. Muncesc pentru binele amândoura. Asta-i culmea! Vin acasă şi tu mă freci la ridiche. Parcă n-am destul stres între doctori ce cred c-am venit să le smulg şpaga de la nas, bolnavi agresivi, muribunzi uitându-se la tine ba cu ură, ba de parcă ai fi Dumnezeu. Dar ştii ce? n-am nevoie să induci şi mai mult stres în pachetul meu de nervi. Tu te învârţi între oameni sănătoşi, tipe etalându-şi garderoba, în birouri şi săli de conferinţe, în timp ce eu pendulez între legume de oameni vărsându-şi măruntaiele, blestemându-şi mamele, mirosind a medicamente borşite-n ei. Încerc să mă adaptez cât mai repede acestui lumi, la care se adaugă maşinării politice, iar tu mă freci la cap. Auzi! de ce nu vin acasă mai devreme… Domnul se plictiseşte urmărind programele de ştiri. Dar când aduc salariul acasă prinde bine, dacă nu mă-nşel?”
„Nu trage concluzii, Anamaria. Mâine-n drum spre spital gândeşte-te la ce-am spus. Şi nu te ameninţ. Ne vreau binele.”
„E bine dacă ne vrei binele. Eu mă duc să mă spăl. Vrei să vii cu mine?”
„Intră tu în baie că poate vin şi eu mai târziu.”
Prefer să pozez cu telecomanda-n mână în faţa unei reclame cu maşini. Şi mă văd mâine la prima oră intrând în gaura de metrou, făcut terci între mulţimi. Îmi vine să plâng, să uit că sunt concomitent bărbat şi manager. N-am anticipat să fie atât de agresivă, mademoiselle. Tensionată, cu frustrarea şuierându-i prin urechi. Cei din spital o muşcă din toate părţile – iar ea se transformă într-o scorpie, se adaptează la mediu. Dar ce vină am eu?… Va trebui să-l sun pe Unchiule, să luam măsuri rapide, sper să-i ţină o consfătuire intimă. Până una-alta ăsta umblă brambura prin Europa, n-am mai dat de el decât pe mobil; te mai şi miri că n-are femeie, copii. Ce reflex tâmpit… Ce dobitoc cu telecomanda în mână am ajuns! Mai bine vorbesc cu mama, numai ea înţelege cum ies cuvintele din mine, îndeosebi ce vor ele să zică. Însă, mai nou, nici cu ea nu mi-e ruşine. Ne întâlnim numai scurt, periodic, să arunce cu bani în mine. Am ajuns la două sute cinci zeci de mii de euro disponibili. Drace, sunt singur pe lume…
Simt o lacrimă pe obraz. Dau cu mâna s-o şterg, ciudat: nu apare urmă de boabă de cristal. Nu mai am dubii: simţurile mi-au intrat în conflict. Trebuie să ies să iau aer. În plus, îmi închipui ce mutră lungă va face Doamna Doctor când se va trezi singură în casă.
Ies pe şestache-n casa scării. Mă ţin cu mâna de balustradă deşi sunt conştient că mai multe generaţii de copii au scuipat pe ea. Trag de-un colţ, vibrează de-a lungul a cel puţin cinci etaje, timp în care realizez că sunt un om fără casă – Anamaria mă poate arunca din apartamentul ăsta dacă cheamă poliţia; cu agenţiile imobiliare n-am făcut nicio brânză încă, deşi am două apartamente în negocieri avansate. Mai bine intru înapoi în casă, atmosfera scării blocului e prea lugubră la ora asta… Totuşi, aş vrea să-i administrez Anamariei o mică lecţie…
Coboară Vasile – nu coborî. Stai şi-aşteaptă, priveşte stelele prin geamul dintre etaje, haide jos, fă şi-un pas înapoi, târşâi-te de pereţii acoperiţi cu ulei, numai buni pentru a scrijeli în ei: „lumea e-o amară păcăleală”. Din păcate n-am o şurubelniţă la mine prin care să-mi încrustez gândurile. Din păcate nu sunt un huligan, nu găsesc satisfacţie în a striga pe scara blocului. Într-o astfel de situaţie auto-contrazicerea e mama înţelepciunii. Nu se poate! Drace! La Smarandache cineva deschide uşa.
„Bună seara, Vasile!”
„Bună seara, domnule Smarandache…”
„Lasă, nu fii aşa supărat.”
„Supărat?”
„Ei, lasă, c-am auzit şi noi. Ştii cum e la bloc.”
„Nu înţeleg. Dar dacă spuneţi dumneavoastră, nu sunt aşa supărat.”
„Să ştii că atunci când îmbătrâneşti te culci mai devreme, însă ai somnul uşor. De la petrecerea aia pentru care am crezut că n-o să te mai iert vreodată, aţi fost oameni de omenie. Dacă vă mai certaţi, înţeleg. Şi eu cu baba mea, pe vremuri. Acum îmi pare rău, cu ea în coşciug nu mai am cu cine să mă împac.”
„Aşa este, domnule Smarandache. Vă înţeleg. Mulţumesc. Bună seara.”
Şi la loc comanda. E prea riscant şi nu câştig nimic. Am devenit o victimă perfectă. Mă cunosc de trei decenii, niciodată nu m-am simţit astfel. „Nu câştig nimic într-o astfel de situaţie” nu-i gândul meu – se pare că Anamaria, conştient sau nu, atacă subtil: energiile din spaţiu sunt subiective, ţin cont de cine-i proprietarul locuinţei. Deschid uşa astfel încât să aud doar televizorul, curentul de aer fâşâind. Îmi trag sufletul. Anamaria e tot în baie. N-a înţeles nimic. Probabil se aşteaptă să mă înjosesc şi să mă duc la ea s-o văd goală cum a făcut-o maică-sa. De fapt, ce-a mai rămas din ea după paişpe ore de lucru.
„Vasile!... Vasile!...”
„Da prinţesă!” a întunericului. Mai încet! Parcă ai fi conectată la 220.
„Ce-ai făcut? Chiar nu mai auzi? Vrei să ne bată domn Smarandache din nou în calorifer? Adu-mi, te rog, un şampon din şifonier.”
„Bine,” îi spun mecanic, înţelegând ce-mi cere viaţa la comun.
Deschid uşa băii cu sentimentul că vibraţiile răului se bucură, îşi freacă elitrele.
„Poftim.”
Şi ridic în slăvi pe cei care-au inventat conceptul de perdea la duş. Chiar nu am chef de ea acum. E meritul meu că nu mai scot alt cuvânt.
„Mulţumesc.”
„Cu plăcere” şi-altă dată nu mai cere. Pa!
„Vasile… Stai puţin. Vreau să-ţi spun ceva… N-avem niciun plan pentru 1 Decembrie, nu?”
„Deocamdată nu. Te gândeşti să faci o gardă?”
„Nu, nu, nu. Am vorbit cu maică-mea şi cu taică-meu. Mi-e dor de ei. Nu i-am văzut din primăvară. Aş vrea să-i chem pe la noi câteva zile. Ce zici?”
„E-n regulă.” Nici nu-mi vine să cred ce băiat de omenie sunt.
„Hai, chiar nu vrei să vii la mine?” spune în timp ce dă perdeaua la o parte.
Fatal îşi dezveleşte un sân.
Ştiu ce vreau. Nu trebuie să-mi explice nimeni. Dar viaţa nu-i corectă, mă trezesc manipulat şi de hormoni – deşi, de regulă, suntem pe aceeaşi lungime de undă. Realizez că n-am mai făcut dragoste de-o vreme, parcă am fi cretini. Nu ştiu ce-or simţi alţi bărbaţi când ating un sân plin, însă eu unul nu mai ştiu nimic. După un timp îmi revin, barierele timpului se sparg pe nesimţite, dau ocol Pământului, îmi scot pârleala în a douăzeci şi cincia oră a zilei. Trec peste gândurile Anamariei, mi-e suficient că ochii-i joacă în cap, că pare conectată la un alt tip de forţă electromagnetică decât cea cu care a venit încărcată. Din acest punct nu mai contează cât de fierbinţi sunt zonele în care o ating, deja înot pe-un căluţ de mare în mijlocul unei supe placentare, respir alternativ. Închid ochii şi uit că am trup, sunt energie în stare pură, milioane de fotoni în mişcări halucinatorii, milioane de electroni zumzăind, mulţi, foarte mulţi spermatozoizi. Plutesc desfăcut în particule elementare, situate în sfere foarte înalte. Înălţimile atinse mă trimit într-un somn cuminte înainte să dezleg misterele luminiţelor prin care m-am zbenguit, ceea ce-mi dă încredere în soarta mea de explorator al lor perpetuu, de posesor al universului redescoperind puterea cărnii tinere.
Mă trezesc a doua sau a treia zi. Încerc să nu mă grăbesc, să rămân în echilibru, să plutesc prin al nouălea cer şi să remarc schimbările ce-au avut loc de la ultima mea vizită. Îmi reuşeşte, văd câte-un înger pe străzi, câte un fluturaş zburdând prin magazinele de-ncălţăminte; suflul din piept, banii şi dunga rectilinie a pantalonului ridică priviri, inspiră pasiune în agenţii imobiliari puşi să-mi vândă apartamente cu iz de lumi perfecte. Îmi repet că lupta de adaptare la mediu nu s-a sfârşit, o voi duce eroic cât timp mai am spermatozoizi, cât timp privirea mea catifelează orice suprafaţă dragă şi face parte din binele omenirii, cât timp prin ea indirect mă gândesc la Anamaria. Îi dau credit fetiţei mele că nu s-a lăsat păcălită de foiţa de om tracasat pe care o arborasem, şi-a dezvelit sânul chiar când mi-l doream mai tare – fără să am habar.
În concluzie, îmi propun să iau viaţa mai puţin în serios, să plutesc cât mai în larg prin lumi feerice, căci tot acolo ajungem; dar poţi, când palele de vânt ia chipul şi asemănarea celor mai negre gânduri?: cică n-aş avea parte de sex pe cât am fost conceput, banii altora îmi azvârl gândurile prin văgăuni, fiecare zi îmi dă palpitaţii diferite, fiecare zi mă expune la femei pe care le ignor, fără să mă gândesc dacă dintr-un motiv anume. Îmi propun să iau viaţa mai puţin în serios şi revin în capitala ţării cu betoanele ei binefăcătoare de minuni, le dau credit, în cel mai rău caz rămân o bună investiţie. Îi dau credit şi fetiţei mele, dar odată re-ajuns pe Pământ aş vrea să înţeleagă ce spun:
„Iubito, într-o relaţie conjugală sănătoasă nemulţumirile sunt articulate deschis înainte de-a se cloci. Accept parţial amalgamul pe care mi-l vinzi: carieră, muribunzi, forţe politice, bani. Nu uita însă că am şi aparat reproductiv care, cum-necum, e şeful invizibil. Îl putem duce cu zăhărelul numai pentru un timp. La un moment dat va face pe nebunul, mă va lua în vâltoare, dar are dreptate – oricum trebuie să vii mai devreme acasă. Să ne simţim ca-n vremurile noastre cele mai bune.”
„Dragul meu Vasile.”
„N-am ajuns ultimii proşti, doamna doctor?”
„Te iubesc…”
„Diseară vii mai devreme acasă?”
„Dacă întârzii puţin nu înseamnă că nu avem timp să ne răzvrătim.”
Cel mai deştept cedează. Nici nu-mi vine să cred că acela sunt eu. Drept răzbunare, mă uit pe stradă la femei, fac tot felul de scenarii. Concomitent vizitez şi apartamente, lucrez cu îndârjirea pe care ţi-o dă numai oftica crasă, mă uit la seif cu licăr viu, mă ling pe buze: un fir de păr mă desparte să decid care din cele două apartamente ce mi-au făcut cu ochiul groaznic e să fie. Concomitent, la serviciu nu am pierdut timpul: am adjudecat şeful cel mare cu ajutorul lui Trandafir; după un minut de argumentaţie i s-a părut logic ca şefii departamentelor să se implice în acţiunile de angajare personal. Trăiască Trandafir! Dar nici cu mine nu mi-e ruşine, sunt la un fir de păr de-a deveni proprietar de locuinţă demnă de oamenii cu foarte mulţi bani. La un fir de păr… Vasile!
Formez echipă cu obiectivul de-a selecta crema populaţiei, astfel încât orice nou tăuraş să devină rapid angajat fruntaş; echipă-echipă cu obiectiv unic, însă nu uit că unii mi-au spus în faţă (practic) că cei din resurse umane sunt aberanţi şi că n-au legătură cu afacerea corporaţiei, etcetera. Rolul meu e să am ac de cojocul lor, să-i pun la treaba de jos – să nu uite că sunt director şi-am învăţat să dau indicaţii mai repede decât m-am aşteptat. Faptul c-o ascult pe maică-mea şi umblu după apartamente de mi-a intrat coastă prin coastă nu înseamnă că ştiu să primesc ordine ca un mucea; mai degrabă înseamnă că-mi ascult instinctul de om ce crede în latura nevăzută a umanităţii. Nu uit o clipă cum la serviciu mi-am lăsat deja amprenta, cred că şi d-asta mă înjură lumea – Tiemann a decretat că în compania noastră nu se mai acceptă nepotism din momentul în care a fost angajat un Recruitment Manager (mare cât mine). După ce-am acceptat lauda celor de la centru privind ideea mea inovativă am agreat că trei echipe de campus, prin care să acoperim cei mai buni studenţi selectaţi de cele mai bune universităţi din ţară, e cel mai nimerit. Dacă ar şti cum învârt organizaţia pe degete, Anamaria ar veni acasă mai devreme, numai să stea în preajma unui astfel de director – îmi închipui. Chiar aşa: ce fel de bărbat sunt eu, care face sex numai când are chef nevastă-sa de el? Pe de altă parte are dreptate, n-aş vrea să vină nici prea devreme acasă, am nevoie de timp în care să caut apartamente pe-ndelete, fără ca ea să miroasă afacerea în care mă atrage maică-mea.
„Mamă, eşti sigură?” o întreb de fiecare dată când îmi mai pasează un calup de bani.
„Da, dragul mamei,” îmi pune placa, râzând parcă.
Mă las toropit de mierea cuvântul ei, de izul euroilor ce se răspândeşte în birou de fiecare dată când deschid seiful, de ideea de independenţă în caz de urgenţă pe care mi-o dă un apartament pe numele meu (fie şi trecut sub tăcere), de greutatea mea recentă pe piaţa de management, a bugetului pe care mi l-au alocat pentru activităţile de „selectare personal”. Sunt la începutul unei perioade profesionale fulminante, puţin înspăimântat de starea de balon de săpun în care sunt, parcă, în continuare prespălat. Ar fi fost mult mai uşor să punem anunţuri în ziare, să lucrăm cu head-hunteri – dar nu ne-am mai fi diferenţiat de competiţie, nu-i aşa Vasile? Dacă Unchiule n-ar umbla atâta brambura-nevăzut ar fi mândru de mine, poate mi-ar da sfaturi pentru noul meu nivel de acţiune. Sunt un om nou, îmi pare rău că nu m-am imaginat mai des într-o maşină de serviciu, că nu l-am pisat pe Tiemann astfel încât să găsească pentru mine o soluţie; între timp mi-a spus bang-în-timpan că trebuie să trec prin alte două assignmenturi şi să urc cel puţin un nivel de salarizare pentru a fi eligibil pentru un astfel de beneficiu. Şi-am înghiţit-o, Vasile! Nu disper cât timp mai cred în principiul: „un om de valoare găseşte întotdeauna o soluţie.” Astfel mi-a venit ideea de-a negocia la cumpărarea apartamentului cel puţin douăzeci de mii de euro. Cu dovada-n mână mă voi duce la maică-mea aşa, pe la apusul zilei.
„Mamă, am negociat douăzeci de mii de euro.”
Ba nu:
„Mamă, am negociat douăzeci şi cinci de mii de euro.”
Nu, nu, aşa:
„Mamă, am negociat treizeci de mii de euro.”
„Nici nu ştiu ce să spun…” va reacţiona maică-mea, gata să-mi sărute mâinile.
O să-i explic o mulţime de finess-uri, o să-i înmoi inima, o să i-o transform în lacrimi de bucurie pornite la vale, apă vie pentru mine.
„Aş vrea să nu-mi mai tocesc coatele prin metrou şi prin autobuze. Mai am puţin şi ajung înainte de vreme om în vârstă. De banii obţinuţi prin negociere vreau să-mi cumpăr o maşină.”
„Cred că meriţi, Vasile. Cred că meriţi, Vasile. Cred că meriţi, Vasile. Cred că meriţi, Vasile. Cred că meriţi, Vasile. Cred că meriţi, Vasile.”
În acelaşi timp vreau să cresc şi pe scară ierarhică, să mă asigur că nu-mi scapă nimic. Am înţeles că nu voi primi responsabilităţi suplimentare până nu dovedesc leadership prin felul în care voi conduce echipele de campus. E important, mă antrenez şi-n paralel, acasă cu Anamaria, în oraş cu agenţii imobiliari, cu maşinile în intersecţiile principale. Nici Trandafir nu doarme, mi-a dat sarcină să inculc în alţi manageri ideea că pot deveni intervievatori; prin urmare, am şanse să plec în Europa (păzea, Unchiule!) să mă calific drept specialistul office-ului în materie de The Perfect Interview. Egal cu mine însumi, obiectivul mi-e să ajung să pot repeta tehnicile de selecţie personal ca pe-o poezie măiastră chiar şi-n stare de ebrietate. Încă nu se ştie dacă îmi vor da verde să-mi angajez administrator.
Asta nu e tot, căci nu accept să fiu ţinut în loc prin voinţa altuia – voi ridica organizaţia la un nivel de performanţă superior dincolo de tehnicile de interviuri, într-o primă fază fie numai şi pe bucăţica mea de hârtie. Mă gândesc să conceptualizez în scurte poveşti esenţa unui manager de succes într-o cultură organizaţională… nu ştiu ce fel de cultură încă, mă mai gândesc. Poate voi arăta ce trebuie să reprezinţi înainte de a trece la acţiuni zilnice, cum să te ştie lumea de frică. Voi face o cercetare de piaţă în care voi atrage prietenii mei rămaşi în Publimax, pe Unchiule, pe Ovidiu îl las deoparte, poate chiar şi pe maică-mea dacă nu revine la realitate. Între timp voi începe cu schiţe, o să fac pe durul ca un buldozer (deocamdată) în faţa foii de hârtie, voi sintetiza ce le trece unor indivizi de succes cu adevărat prin minte.
