XX     Omul Roş e o reminiscenţă a vârstei la care mi-era groază să merg la baie singur, când aprindeam lumina de la un capăt la altul al casei şi maică-mea îmi citea Arap-alb înainte să intru în împărăţia viselor; când vălătuci de aer mi se puneau în spinare, fără să mă las păcălit vreodată: îl recunoşteam pe Omul Roş cel din poveşti, transformat, adaptat la realitatea imediată. Tremuram de frică pentru că nu puteam articula spaţiile unde mă bătea gândul, iar semnele mi-l arătaseră pe Omul Roş mai parşiv decât o babă cornută; imediat ce-mi clănţăneau dinţii ştiam că a intrat în spaţiul personal, noroc că avea vederea proastă şi mă vedea mai mult ca prin ceaţă, aureolat de mister – sau, cel puţin, asta mă ţinea în viaţă. Din fericire, mama apărea în cele din urmă şi totul era la fel ca înainte ca Omul Roş să intre în calcul, puteam să-l nesocotesc – dar niciodată să nu-l înjur, niciodată să nu mă strâmb la el. Omul Roş a continuat să mă împresoare şi după ce-am plecat din casa părintească, s-a transformat odată cu vremurile, cu dezvoltarea mea biologică. Nimeni nu mă poate apăra de el aşa cum o făcea pe vremuri maică-mea. Asta explică parte din comportamentul meu, parte din relaţiile mele cu oamenii.  Mă simt în posesia mea doar în parte. Încerc să-mi ţin sub observaţie acest nod al vieţii, fără să-l deşir alandala. Nu e pentru prima oară când lumea scârţâie din încheieturi tocmai când lucrurile îmi merg uns; s-ar părea că aşa funcţionează echilibrul la mine-n viaţă şi-mi dau o nouă şansă. Într-un fel nu mi-e frică de ceea ce urmează. Căci maică-mea nu este Omul Roş. Necuratul vrea să demonstrez contrariul, însă sunt mai şmecher decât el şi dau acestei afirmaţii statut de axiomă scrisă cu litere de aur pe bolta minţii mele, plină de constelaţii. Maică-mea e centrul universului meu, fiinţa de care am nevoie la greu, sângele apă nu se face, singurul om pe care-l cunosc cu aură imbatabilă. Cu toate acestea, e în stare să-mi denatureze vinul – pe care, de regulă, îl simt sfinţit odată ce intră în contact cu dinţii. Nu mai ştiu ce să cred, ştiu ce trebuie să zic: maică-mea nu-i Omul Roş, neisprăviţilor! Nu o judec cât timp nu-i înţeleg sistemul ce, se pare, a înghiţit-o. Unde dai şi unde crapă – întrezăresc motivul pentru care cei din Vialis pun atâta preţ pe sistemul de valori ce formează scheletul companiei, dincolo de marketing, finanţe, resurse umane, profit: cinste, încredere reciprocă, competiţie pozitivă, angajament, simţ de proprietate. Eu, în resurse umane, urmează să recit candidaţilor ca pe-un citat dintr-un poet naţional toate paragrafele despre valorile companiei. Recunosc, am emoţii, încă nu-s în stare să jonglez un discurs despre valori. De vină e sistemul în care am fost format – am învăţat matematică, geografie, limbi străine (aşa şi aşa), istorie, dar nu diferenţa dintre bine şi rău. Asta ar fi trebuit să mă înveţe familia. Şi m-a învăţat în măsura în care a fost posibil, căci d-aia am ajuns aici; d-aia zic că nu e vina mamei mele, eu bănuiesc forţe oculte de sucţiune şi mă rog foarte intens să nu înţeleg multe. Vialis pune preţ pe un sistem de valori aparent solid, despre care Trandafir mi-a ţinut teorii imediat ce-am intrat pe poarta companiei. Nu o dată am crezut că-şi bat joc de timpul meu; mi-am ţinut pliscul doar pentru că eram plătit. Acum încep să înţeleg. Cred că nu e prea târziu. Toate ca toate însă Agentul 007, erou recunoscut în partea mea a oraşului, n-a fost pus în situaţia de a transporta o sută de mii de euro în servieta de lucru, făcut sardea în mijloacele de transport în comun. Am luat mutră de prost pe tot drumul, şi mi-a reuşit: acum am toţi banii în seif până la ultimul fişic, am schimbat şi cifrul pe ascuns – în caz cu pereţii au urechi şi uşile ochi: 77667. Noroc că lucrez în resurse umane şi am seif să ţin pe mână dosarele vieţilor atâtor oameni. Nu mă imaginez stabil motoro-psihic şi cu banii ascunşi în ghetele de iarnă sau printre cleşti şi ciocane. Nici nu-mi vine să cred ce mi-a făcut maică-mea… Ce vrea de la mine? I-a luat Omul Roş minţile? Acum trebuie să-mi cumpăr apartament pe ascuns, şi nu am tupeu să-i fi spus: nu. Dar nici nu vreau să apar drept exemplu pentru studiu de caz – fiinţe necurate desăvârşindu-şi capodopera taman pe fiinţa mea. Da! trebuie să vorbesc cu maică-mea într-o patru ochi, subliniindu-i că inima mea a bătut pentru prima oară în corpul ei şi că n-are rost. Trebuie să fac ceva, înainte ca fiare în pieliţă umană să-mi ia puterea de înţelegere, să-mi demonstreze (mai ştii?) că trebuie să ucid pe mama şi pe tata dacă vreau binele forţelor conlocuitoare. Mi-e ciudă pe mine. Sufăr în tăcere. Cel puţin observ consecinţele: mă întremez până la un punct. Dar nu e suficient. Aş vrea o viaţă simplificată, cu o singură linie de priorităţi. Să mă concentrez doar pe serviciu până ajung să mă simt director în timpul şedinţelor, nu numai între prieteni, în mijloacele de transport în comun. Aşadar, ce stă în puterea mea? În timpul orelor de lucru să mă gândesc numai la responsabilităţi de serviciu, să dezvolt numai strategii? Să pornesc de unde lucrurile nu merg bine? Sau, dimpotrivă, să mă concentrez pe armele noastre cele mai competitive? Să analizez întâlnirea pe care am avut-o cu Trandafir? Să repet punctele pentru care-mi geme agenda de lucru? Chiar aşa, trebuie să-i dau un telefon Ninei: „Bună Nina. Aş vreau să-mi programezi o întâlnire cu Tiemann şi cu Trandafir.” „Te superi dacă vorbim în zece minute? Sunt pe cealaltă linie cu cei de la agenţia de turism. Tiemann are o întâlnire fulger la Viena şi trebuie să-i confirm programul de călătorie.” Nu pot vorbi în timp ce aud apa de ploaie picurându-mi pe lobul urechilor. Privesc într-o prăpastie, ascult picăturile timp de-un minut ca un om simplu, abătut. Susură puţin obscur, îmi cer într-o limbă supranaturală să rămân aproape de secretara directorului general, să transform vipera în cel mai de încredere aliat. Îmi conectez creierul la privire, tocmai în timp să văd un grup de nori destrămându-se, din ei rămânând un pumn de semne runice. Mă împăienjenesc complet, concomitent se formează imaginea bestiei cu sâni omeneşti administrând agenda de lucru a lui Tiemann – coincidenţă sau nu, frumoasă cât trei Anamarii la un loc, dacă nu mai mult. Nu fac speculaţii la ce-i foloseşte frumuseţea cât timp prea multe necunoscute mă trag de toate hăţurile. Inspir, expir, inspir, expir, inspir fără să ştiu pe cine, îmi ţin respiraţia şi nu mai ştiu când aparenţele acţionează împotriva realităţii şi când acţionează în sprijinul ei. Am nevoie de cap limpede pe umeri puternici, purtat de o singură linie de priorităţi. Nu mai are importanţă dacă cred sau nu în destin, Trandafir se arată mulţumit de mine, ideea de-a organiza Campus Teams i se pare bestială. Nu i-am spus că am preluat-o de la Unchiule, doar nu sunt fraier – încă înainte de a intra în Vialis am înţeles că lumea afacerilor cere un simţ al moralităţii variabil; desigur, avem valori, desigur, în anumite limite. A văzut în ea mai mult decât am văzut eu, poate chiar mai mult decât a văzut Unchiule. Vrea să introducă participarea directorilor în Campus Teams şi programul de interviuri ca set de măsuri folosit pentru evaluarea managementului. Cică altfel nu-i putem avea la mână. Avem nevoie de autoritatea lui Tiemann. Trandafir îi ştie prea bine pe şefii departamentali: concentraţi pe bucătăria lor, nu miros afacerea în ansamblu, sunt mai degrabă un fel de intelectuali care se joacă cu banii acţionarilor; admit că nu înţeleg de unde şi până unde bate Trandafir din petale; spune că fiecare şef departamental doar urmăreşte cifrele pe care trebuie să le îndeplinească pentru a-şi lua prima întreagă, nu se gândesc cum să dezvolte organizaţia, în schimb se plâng de serviciul de resurse umane ca şi cum i-ar prinde bine. Aşadar, şedinţa cu Tiemann e punctul de plecare prin care vom introduce în capul directorilor conceptul de organizaţie prin operaţie deschisă pe creier. Încep să conturez una din faţetele istoriei de mâine.  Am avut o idee fantastică, trebuie numai aranjată altfel în pagină pentru şeful cel mare. Trandafir a adăugat şi câteva idei, „puncte de vânzare” pe care le-a măcelărit şi reconstruit de câteva ori sub ochii mei. No comment. E mulţumit de mine, crede că din acest moment putem forma viziunea „forţa de recrutare a companiei la sfârşitul anului fiscal”; m-a pus pe lista unui curs prin care să mă calific drept trainer local pentru cursul The Perfect Interview – deşi n-am stat cu mâinile-n sân până acum, am citit mai multe sinopsisuri despre tehnicile prin care descoşi oamenii de trecutul lor intim. Cred că nici Unchiule nu s-a gândit la aşa ceva, realizez a doua oară astăzi. Conştient că nu pot face faţă acestui volum de muncă, Trandafir nu a fost refractar să angajăm un administrator – în felul acesta testăm sistemul de selecţie în ograda proprie. Nu i-am spus că mă gândesc la Tavi. E mulţumit de mine şi-mi place să repet – astfel uit că trebuie să mă ocup şi de cumpărarea unui apartament, că nu am putere să spun: „Nu, mamă; ziua are douăzeci şi patru de ore şi pentru mine.” Cine ştie: poate miroase ceva maică-mea, poate aşa se formează supraoamenii, poate există o logică. În sfârşit… Sună Nina. Constat că nu mă plictisesc singur. Sunt pe val şi vreau s-o abordez la sigur. „Putem discuta acum?” „Alo?” „Cine e?... Tu eşti, Anamaria?” „Da. Cine credeai?...” „Trebuie să mă sune secretara lui Tiemann să fixăm o întâlnire. În sfârşit,… de-ale serviciului. Ce faci?” Nu miroase-a bine. De obicei nu mă sună la serviciu. Sper că n-a uitat bisturiul în nimeni. Că n-au prins-o luând şpagă. Că n-a omorât pe careva din greşeală. „Am primit rezultatele de la examen.” „Şi?” „Cum şi?” „Şi?... Nu mă fierbe!” „L-am luat!” „Bravo! Felicitări! Eşti tare!” Nu mă oftic că m-a înşelat instinctul. Norii de pe cer se transformă în vată de zahăr ars, îmi vine să-i ating, să ling tot geamul. „De-abia aştept să le spun nemernicilor ăstora! Să-i las cu fundul în baltă.” „Felicitări! Ai vorbit cu Unchiule?” „Nu. Ştii că e plecat din ţară câteva zile.” „Bravo. Ce-o să faci?” „Tac până vine el. Dar inima îmi zburdă pe pajiştea fericirii sub un soare binefăcător ce emană bucurie, energie pozitivă, viaţă dragă. Nu mai pot rămâne în spital. Prea mulţi oameni duhnesc a moarte. Hai să mergem undeva.” „E o idee super. Mâncăm în oraş diseară?” „Poţi să pleci mai devreme?” „Nu pot, din păcate. Ştii, am avut întâlnirea cu Trandafir. A mers strună. I-a plăcut ideea. Trebuie doar să lucrez la formatul recomandării şi s-o prezentăm lui Tiemann. Îţi spun mai multe diseară.” Nu-i spun că, dacă am timp, încep să mă uit după un apartament. Dar nu mi-e uşor să mă abţin. Ce dovadă mai sublimă de dragoste poate arăta o fiinţă imperfectă? „Bine. Eu mă duc pe la magazine, dacă pot să plec mai repede. Dă-mi un telefon când termini.” „Bineînţeles. Pa! Felicitări! Te pupici!” Mare uşurare… Îmi vine să cânt la frunză, astfel să mă împletesc prin sunet cu substanţa fundamentală a naturii. Sunt fericit, şi nu în vânt – care bărbat nu visează să aibă o soaţă netracasată, împlinită la serviciu, care să poată face sex din nou în tot patul? Cred că până şi Ovidiu… Apropou, acum am o nouă dovadă că dezechilibrul în care mă trage maică-mea nu-i decât o altă formă de-a ajunge în acelaşi punct: lumea scârţâie din încheieturi tocmai când lucrurile îmi merg uns. Sunt mândru de Anamaria. Îi merge mintea brici, are vână de luptătoare. Când te gândeşti că eu am ales-o în noaptea accidentului din milă şi frică, pentru că mi s-a părut şi  frumuşică. E fericită. Merită. Am poftă de viaţă. Îmi vine să zbor. Să mă ridic deasupra oamenilor, să preiau toată divinitatea ascunsă în smogul oraşului. …Nu mult timp după aceea Vasile atinse clanţa sigur pe sine, porni sprinten spre biroul Ninei salutând doi oameni pe culoar, zâmbindu-le mecanic, arătându-le indirect că nu i-e greaţă de ei. În drum trecu pe lângă baie, unde se opri ca tot omul. Ieşit din baie, vizibil umed pe mâini, îşi continuă drumul neabătut, ciocăni informal în uşa biroului lui Tiemann. Înainte de a intra în anticameră cobor de pe tavan, pătrund în mine fără comentarii. Nina e la biroul ei, cu casca telefonului pe urechi. Îmi promit să nu mă benoclez ca ţăranul la ea. Numai când îmi trec greutatea de pe un picior pe altul profit şi mă uit subtil la decolteul ei, accept fără a face pe nebunul ideea că eu nu sunt eu, ci spermatozoizii mei. În fond, nu eu m-am conceput astfel. Nu cad în plasa de a mă declara răspunzător pentru ocheadele de care am nevoie pentru echilibrul cerut de-o viaţă completă. „Nina?” „O secundă. Sunt pe linie cu o doamnă.” După un minut în care mă uit pe pereţi gândindu-mă şi la alte cacofonii pe care mi le asum, dau să plec – nu vreau să mă bag singur în încurcături. „Scuză-mă, Vasile. D-abia acum am terminat. Sunt groaznici ăştia.” „Dar ce au? Sunt proşti?” spun iritat, încercând să mă dau bine pe lângă ce e frumos. „Puţin spus. Le-am spus de o mie de ori că nu vreau bilete pe ultimul rând.” „Nici mie nu mi-ar plăcea să am loc pe ultimul rând,” din principiu, cel puţin. „Dar mergi şi tu?” îşi bombează Nina fruntea la mine. „Aş vrea, nu zic nu,” îmi permit să visez, să mă uit în ochii ei. „Atunci îţi iau şi ţie un bilet. Dar parcă ai o prietenă. Sau vrei biletul pentru ea?” începe să bată câmpii rău fata asta. „Nu chiar,” câştig timp, n-o fac nebună de legat. Ea continuă să se uite la mine ştiind cât e de frumoasă. Începe să mi se zbată o pleoapă. Într-o astfel de situaţie fac un pas în spate: „Tu vorbeşti despre rezervarea lui Tiemann?” „A, nu! Acum înţeleg! Mergem în gaşcă la Chippendale,” mă vede debusolat complet. „Tipii ăia sexy. Vin cu un show în oraş. Credeam că ai auzit despre ce vorbesc.” „Am auzit de ei,” am prezenţă de spirit de această dată. „Am crezut că eşti pe telefon cu cei de la agenţie pentru rezervarea lui Tiemann. Eu spun pas.”  N-am vână s-o pun la punct pe Nina. Dă senzaţia că există o singură valoare omologată universal: vino-n coace-ul ei, ce se joacă de-a baba oarba cu semnalele date de milioane de spermatozoizi. Pare conştientă de puterea ei. Îmi zâmbeşte. Tac, îmi înghit limba de director. „N-am înţeles. Uită toată discuţia. Vreau, te rog, să-mi programezi o întâlnire cu Tiemann. Miercuri sau joi.” „Nu se poate. E încă la Viena. Vineri?” „Vineri?” „Are o fereastră de la unşpe la doişpe. E bine?” „Bine,” vorbeşte gura fără mine. „Mersi. Pa.” Înţeleg, deşi nu-mi foloseşte: mă trădează timiditatea pliată bine-n maţe de-obicei – de parcă n-aş fi cine sunt, de parcă n-aş avea femeie zi şi noapte, bani destinaţi unui apartament pe care să i-l flutur pe la nas şi, astfel, s-o transform în sclava mea preferată. În preajma Ninei am din nou şaişpe ani. În timp ce ea are mai puţină carte decât mine, mult mai puţine perspective. Îi plac bărbaţii şi nu-i e ruşine s-o arate. Ca prieten intim al Anamariei îmi scot ochii şi-mi înghit limba, ca director de resurse umane trebuie să mai capăt experienţă. Merg înapoi spre birou pe alte coridoare, deşi ştiu că această aserţiune poate fi contestată. Vasile! Accept că nu mi-aş alege o asemenea secretară – tot respectul pentru Tiemann, mea culpa. Vrea să uit de mine, chiar dacă asta înseamnă înfrângere în faţa unor şolduri în floare prin care zumzăie albine. Trebuie să mă concentrez pe ce sunt apt acum: procese de lucru. Să mă pregătesc pentru şedinţa cu Tiemann, să dibui nevoile de recrutare. În fond sunt mulţumit de cum a ieşit recomandarea finală. Obiectivul meu e s-o pot repeta ca pe-o poezie măiastră chiar şi-n stare de ebrietate, cu neuronii distanţaţi unul de altul la scară intergalactică. Îl văd pe Tiemann cu ochii suspendaţi deasupra norilor venind din Austria, murmurându-şi în barbă: „am cu cine vorbi, îmi place tânărul.” Ceea ce mă obligă infinit, ştiind că Unchiule e creierul operaţiei. O să-mi pregătesc răspunsuri la întrebări previzibile: de câţi oameni ai nevoie pentru echipele de Campus? cum poţi fi sigur că nu depăşeşti bugetul alocat? eşti aliniat strategic cu cei de la centru? O să răspund fără ezitări, Trandafir se va comporta ca un domn, mă va ajuta să stau zâmbitor sub reflectoarele biroului. Tiemann va fi de-acord să includem o măsură în procesul de evaluare privind dezvoltarea organizaţiei (cât timp cei din resurse umane în Viena n-au nimic împotrivă), să calificăm un trainer local pentru The Perfect Interview. Mă ia cu ameţeli, ajung într-un nou punct al agendei de lucru: bugetul – va fi corelat cu nevoile de recrutare, vom ţine cont de costurile de recrutare pe CV, pe angajat, pe universitate, pe localitate. Până în prezent am angajat optzeci la sută din oameni folosind metode standard corporative, ceea ce-i de admirat pentr-o organizaţie atât de tânără. De acum încolo vom îndeplini sută la sută standardele de audit intern, voi fi direct responsabil pentru asta: noii angajaţi vor fi trecut un test de inteligenţă, vor fi avut cel puţin trei interviuri. Nu va exista nepotism cât timp se plăteşte un Recruitment Manager, şi invers. Unul din rolurile celor din resurse umane e să personifice sistemul de valori al corporaţiei. Tiemann şi Trandafir conchid că numai peste o lună vor şti nevoile de recrutare, după ce vor clarifica ce produse vor introduce pe piaţă; Tiemann va avea veşti interesante după şedinţa-n Austria, pe care le vor discuta în următorul leadership meeting. Ne vom ajusta strategia pentru a doua jumătate a anului fiscal, începând cu 1 ianuarie. Ăsta-i deja un alt subiect – am undă verde până la limita responsabilităţilor. Atât Tiemann cât şi Trandafir îmi vor mulţumi, instinctiv le voi mulţumi şi eu. În concluzie, cu oameni ca mine batem toată competiţia.