XVIII     Va veni o vreme să analizez rolul surprizelor în viaţa conjugală, efectul lor asupra pancreasului. Nu sugerez că acest week-end îmi stă câş în gât, că din această cauză nu apreciez zona montană. Numai eu înţeleg (în parteneriat de veacuri cu forţele oculte) cât de intens mă emoţionez când văd pârâiaşe, colţul munţilor, numai eu înţeleg şi astfel mă întreb dacă n-aş fi fost mai câştigat dacă m-aş fi făcut poet, în loc de manager. Pe traseele de munte mă simt o felină născută să fie felină, gust orice ferigă, trunchi ieşit din pământ, rădăcină crescută de-a curmezişul – şi n-am de gând să mă bruiez analizând impactul surprizelor în viaţa mea de cuplu, potenţialul de viperă ascuns în formele rotunde ale Anamariei. În acelaşi timp, om la locul lui şi cu simţul datoriei, trebuie să o port pe maică-mea în suflet, să sufăr puţin. Săraca îşi petrece week-endul alături de soţul ei breaz ca noaptea-n munţi, alături de Ariana pe care, ce-i drept, ea şi-a dorit-o. De-obicei sâmbăta pe la ora asta spală/calcă, în curând se va apuca să facă mâncare pentru următoarea săptămână. Nu mă mint, îmi iubesc prietenii în mod genuin, ne simţim bine şi ne hlizim, mergem prin păduri; dimineaţă, de fiecare dată când m-am uitat în oglindă, am surprins pe faţa mea o lumină, expresie a aurei sufletului lor intrată în zona mea cu urme de conştiinţă (sau cam aşa ceva). Dar asta nu înseamnă că maică-mea e o rufă ruptă pe la coate, cu care ştergem noi pe jos numai pentru că Anamaria a dat un examen. Asta nu prea înţelege iubita mea. Ştiu şi de ce: ea nu prea a avut noroc de părinţi şi îi ţine-n minte hăt, la naiba. Gust faptul că după fiecare copac poate apărea, dacă nu un balaur, cel puţin Moş Martin, Ursul păcălit de vulpe. Asta-mi dă o senzaţie de aventură în care n-o vreau pe maică-mea, nu accept imaginea ei în alergare cu moartea-n suflet, cu ochii cât cepele în vârful unui scârţa-scârţa. Nu accept deşi nu ajută, mi-am format un adevărat bulevard pe care neuronii circulă liber (prin creier majoritatea timpului) şi tot în acelaşi nod ajung: de ce Anamaria a organizat această ieşire la munte pe la spatele meu, de ce a trebuit să mă ia prin surprindere? Aseară n-am mai avut chef să-i ascult explicaţiile logice numai din punctul ei de vedere – vineri, în pauza de prânz, a intrat într-o agenţie de turism unde aveau şase bilete pentru week-end la preţ redus, eu eram în şedinţă şi aveam mobilul închis, nimic aranjat pentru sâmbătă ori duminică; i-a sunat pe Sergiu şi Tavi, care mă tot ameninţau cu o ieşire la aer curat într-un week-end, care s-au bucurat instant; poate aş fi organizat chiar eu excursia asta dacă n-aş fi fost îngropat până-n gât în serviciu, desigur altfel; am întrebat-o de două ori de ce nu s-a gândit şi la maică-mea, am înţeles că n-are răspuns pe care să-l accept ca un fiu demn de mama mea, m-am apucat să ne certăm fără să-mi mai pierdem vremea. Drept rezultat, ni s-a dus puţin din smalţ, resimt îndeosebi pe la colţul gurii, pe obraz. Cel puţin nu ne-am răcit în măsura în care să devenim nişte împuţiţi unul cu altul. Într-un moment de slăbiciune masculină am conchis că viaţa se vrea înţesată de meandre, hai să încercăm să stăm sincronizaţi cu ea, prea ne aude lumea. În fond, sunt atât de mulţumit de strategia de recrutare pe care am încropit-o cu ajutorul lui Unchiule, încât e păcat de forţele oculte să stau supărat pe nepoata lui, să ne stricăm tocmai sfârşitul de săptămână. Fierb cu bulbuci din mulţumire strălucitoare pentru această primă realizare profesională; mă ia valul după care aleargă toată lumea, înţeleg că doar realizările cu bătaie în comunitate contează, că iubirea face şi ea parte din urzeala lumii. Timp în care mergem prin pădure, ţin urma într-un şir indian condus de Sergiu, păzesc fetele de fiarele pădurii puse să le fure pe la spate, una câte una. Ultimul, tocmai bine pentru a simţi pulsul grupului, ţin distanţă astfel încât adresele ultimelor saloane de cosmetică să nu-mi sfredelească urechile, să-mi odihnesc din când în când ochii pe funduri, îndeosebi pe-al Mioarei care, se pare, e conceput nu numai pentru scopuri strict fiziologice. Din fericire la un moment dat gâfâim cu toţii, nimeni nu mai are chef de vorbă lungă, mă gândesc la ale mele, la Vialis şi tehnologii de management (Management by Objectives e un concept pe care va trebui să-l aprofundez, alături de legătura dintre procrastination şi leadership), mai dau o raită şi prin zonele vechi: la ora asta Ovidiu trebuie că se întoarce de la sifoane, se plânge că-l lasă spatele?, soră-mea ronţăie creionul în timp ce-şi face tema la matematică, vecina de sus deja îşi scutură covoraşele tocmai în geamurile noastre, asta de când eram eu în liceu, nu mult după ce s-a dus taică-meu. „Eu nu mai pot,” Anca îmi face reveria ferfeniţă. „Hai să stăm puţin,” Anamaria se trezeşte la realitate. „Hai!” se aud două voci. „Mai e mult?” întreabă Mioara. „Până departe.” Mioara mă sfredeleşte cu privirea, nu m-am gândit în ce m-am băgat, că acolo ar putea să dea de propriul ei fund în lacrimi. Mă las bătut, îmi aştern ochii într-o creangă. O sărut pe Anamaria-n treacăt. Dăm să ne aşezăm fiecare pe unde apucăm, ca şi cum urşii iau piua concomitent cu prada lor. Tac, mă pun spate-n spate cu Anamaria aparent doar pentru că ne iubim. Ciudat, nu regret pericolul la care ne expunem: evidenţa c-am făcut bine unui muritor la ananghie mă ridică în a noua lume, ochesc animalinculi fericiţi plutind în sucul meu pancreatic. Adevărul e că în timpul micului dejun am fost pe punctul să mă opun acestei noi surprize din partea prietenilor mei buni, acestei excursii până la cabana Strunga Munţilor de cucul-cucului; nu am făcut-o din spirit de frondă faţă de temperamentul meu, un fel de probă de autocontrol ce, între bârnele cabanei, avea logică; din amintire pentru taică-meu, căruia îi plăcea să meargă pe brânele de munte, fie-i ţărâna uşoară, acolo unde l-au purtat organizaţiile secrete ale patriei. Stau spate în spate cu Anamaria, lumea gâfâie din ce în ce mai rar, îi simt coloana vertebrală dar nu comentez despre starea fizică în care au dus-o examenele, aş pierde – câtă vreme ea lasă să se creadă că e un proponent al ideii că noi şase formăm o unitate unică (n-am înţeles exact ce vrea să zică). Şi mie-mi place să ne mişcăm, atât doar că nu fac casă bună cu ursul brun, am o presimţire nefastă şi din păcate formăm o insulică în mijlocul pădurii, suficient ca seturi de reflexe independente să-mi dea sistemul nervos central peste cap, să tresar iar şi iar şi iar, Anamaria să meargă pe o buturugă numai pentru fundul ei, mie drag orice-aş zice despre Mioara, Nina, lista continuă. Când fetele încep să vorbească de bulendre ştii că trebuie să pleci mai departe. Cel puţin am rămas  ultimul în cârd iarăşi, mă pot uita fără a fi un nesimţit la fundul Mioarei, arcuindu-se după cum i-o cere poteca (spre ceruri?). Urcăm şi urcăm, atingem acea altitudine la care nu mai am nevoie de poponeaţa ei în fundul meu de ochi, numai gândul de-a o putea avea îmi produce plăcere suficientă. Şi-atunci, cum să nu mă înfricoşez uneori de mine, cel din pachetul de cromozomi? Le ascult conversaţia, spun doar atât: nu prea se împleteşte cu atmosfera dată de inima pădurii, de etajul vegetal înainte de a intra în zona cu rododendroni. Aud că se poartă verde (nu orice fel de verde, parcă), dar nu înţeleg la ce foloseşte şi-mi pare rău sincer – concomitent, am încredere că noua mea slujbă mă va ajuta să mă redefinesc, că a fi manager e un proces evolutiv (permanent?). În fond, până am împlinit şaisprezece de ani lumea mi-a fost dată-n alb şi negru: fetele sunt proaste (şi frumoase, cele din colimator); după care m-am procopsit cu gânduri secundare, cu senzaţia că nu e loc de întoarcere; primul semn de rablagire l-am simţit când am acceptat că pot face ce-mi cere o fată dacă năzuiesc s-o am în pat până vin părinţii ei acasă de la fabrică. Acum consider asta cavalerie. Nu mult timp după aceea am început s-o dau cotită în faţa prietenilor, numai să ies la o prăjitură cu o fată, la un bar. Am început să le spun tovarăşilor în faţă că plec pentru o frumoasă, ca şi cum m-aş fi trezit la lumea cea adevărată. Acum, în fiecare dimineaţă apar lângă aceeaşi femeie, fapt pe care nu l-aş fi conceput cândva. Cum să nu-mi fie frică de programul meu genetic, implantat de cine ştie care mizerabili? Ultima fază: când văd că o femeie se poate farda în fiecare dimineaţă nu pot să nu mă întreb dacă n-au alte puteri, care m-au ocolit ca nişte laşe. Cu trei femei înaintea mea nu-i uşor să iau muntele în piept, respir din ce în ce mai greu. Discuţiile despre noul verde din şaluri nu trebuie să aibă logică, ştiu de la Anamaria, îmi imaginez pe faţa lor. În schimb, prin aceste discuţii fetele noastre îşi ating corzile sufletelor lor sensibile, concepute să se bucure la frumos, să-şi reverse dragostea asupra lumii. Aproape că înţeleg şi accept cum stau lucrurile, dovadă a diversificării sensibilităţii mele de războinic (cândva cu pistol din plastic, fugărindu-mă cu prietenii prin podurile caselor). Discută aprins şi accept tot mai des că există şi un sistem de referinţă al fetelor, mai subtil decât se aşteaptă un luptător prin natura cromozomilor. Discută cu pasiune, remarc la ele o tărie pe care o bănuiesc originară în faptul că le vine ciclul, iar mie nu. Noi, cei trei masculi, mergem ca nişte mogâldeţe, cu sonorul dat la minim. Mă uit la fundurile lor pentru că aşa duce poteca, văd cum Anamaria ia din ce în ce mai multe decizii, cum îmi ignoră puncte de vedere vechi de când lumea, dinainte să-i fi izbit maşina; desigur că vreau ca ea să ia examenul ăsta, dar să nu facă greşeala să mă confunde cu unul din organismele debile pe care le-a memorat ca o slugă, nu care cumva să creadă că dacă o să-şi schimbe postul o să-şi permită orice; vreau să nu uite că am putere brută, chiar dacă la deal respir mai greu, am personalitate, salariu de manager, să nu-i treacă prin capul acela dulce că mă poate rupe de maică-mea, cea care m-a făcut. Sunt momente în care, fără să vreau, mă gândesc dacă Ovidiu nu e vrednic de milă la rândul lui. Asta e foarte grav, un semn de comunicare subliminală între indivizi prinşi în aceeaşi încurcătură – cu alte cuvinte, dacă Anamaria continuă aşa să vezi că ajung şi eu la stăpân; nu vorbesc în vânt, deocamdată ţin totul în gând: casa e a ei, maşina e a iei, Unchiule este al ei, dacă ia şi examenul şi devine mare doamnă doctor mai bine mă apuc de bungee-jumping deasupra unui lac cu aligatori. Şansă mea e să ajung mare director. Să mă leg de ceva puternic în caz că femeile vor să pună laba pe mine. Poziţia mea socială să le măsoare vârful nasului. Cred că sunt pe calea cea bună, am încredere în mine, puţină frică. Practic vorbind, am aranjat strategia de recrutare într-o recomandare comprimată pe o pagină (vezi cursul de Memo Writing). Marţi i-o prezint lui Trandafir şi sper să ajungem la Tiemann, de care am nevoie să pună biciul pe restul departamentelor, să se impice în Campus Teams. Între timp de-abia aştept să se facă marţi (acesta-i una din noile mele reacţii mele de manager, dovadă a faptului că-s parte dintr-un iureş – şi nu că ar fi ceva putred cu sistemul meu de aprindere). Chiar aşa, vineri înainte de plecare Trandafir mi-a cerut să trec cât de repede pe la el, să vorbim despre procesul prin care să mă calific intervievator. Iar eu mă pregătesc urcând pe munţi cu limba scoasă de un cot. Nu ştiu ce-or mai vrea de la mine. Important e să-mi aprobe strategia, să-mi pun amprenta asupra locului. Acum dăm să ieşim în golul alpin, panta şi-a pierdut din colţi de ceva timp, Ursul păcălit de noi e prizonier în inima pădurii. De-aici încolo dăm de capre negre cel mult ori, dacă nu suntem atenţi, ne prindem picioarele în jnepeni. Dintr-o dată valea ni se cască la picioare, întruchipată într-un colţ de rai, sub un picior de-al Anamariei, sub un picior de-al meu. Brusc realizez că fundurile fetelor au dispărut din raza ochiului meu. Nu ştiu dacă e cazul să-mi pară rău. Sparg şirul indian ştiind că mi-am făcut datoria până la capăt, merg înainte şi înţeleg un lucru tot mai clar: dacă îmi impun strategia de recrutare, am nevoie de om să-mi coordoneze munca. „Tavi, te-ai mai gândit la ce-am vorbit?” „Era cazul? Ce-am vorbit?” dracul ăsta de Tavi nu se contrazice, cred c-ar fi bun la învârtit maşinăria. „Aseară. Ţi-ar plăcea să lucrezi în Vialis, dacă fac rost de-un post de resurse umane?” „Nu ştiu. Depinde de salariu. Ce zici, Sergiule?” „Mie-mi este bine. De când Mioara e cu mine n-am nevoie de alte dureri de cap.” „Sergiu, deci Mioara îţi dă dureri de cap?” „Ştii ce-am vrut să zic, nu mai fă pe nebunul, domn director.” Ştiu. Dar nu vreau să-l destabilizeze pe Tavi. Nu ştiu grila de salarizare pentru post; nu ştiu încă nici fişa postului. Ştiu doar că aş avea nevoie de un om. E adevărat, nu le-am spus salariul, însă domnii mei prieteni trebuie să înţeleagă că-n Vialis câştigi bani cu lopata, nu cu linguriţa (deja plină pe jumătate de căcâţa). Te poţi plimba şi-n ţări străine pe banii companiei. Poţi primi şi maşină. Asigurare medicală. Abonament la club de sport. Etcetera. „Nu ştiu ce salariu pot negocia cu Trandafir. De fapt îi pot prezenta ideea numai dacă îmi aprobă strategia de recrutare, care cere de muncă ca Berilă.” „Berilă?” „Ciundilă, n-are importanţă. Ai înţeles?” „Auzi, Vasile, încă nu mi-e clar. Poţi tu să mă angajezi?” „Nu ştiu. Trebuie să vorbesc cu Trandafir.” „Băi Vasile, las-o moartă, deocamdată. Mi-e bine aici. Ştii ce: bag seamă că ai început să te gândeşti cam mult la serviciu. Eu te ştiam băiat inteligent. Ori ţi-au dat birou cu tot cu aer plin de substanţe ce spală şi pe creier? Ha-ha-ha, şmecherilor. Deştept, n-am ce zice. Vă dă mâna să vorbiţi cât sunteţi pe vârful muntelui şi nu vă suflă nimeni în ceafă la îngrămădeală în mijloacele de transport în comun. Dar tac, căci cine tace acum tace mai puţin în total. Încerc să apreciez faptul că rocile munţilor sunt gri, şi nu violet cu dungi maro. Fetele discută despre noul restaurant deschis pe Bulevardul Victoriei, confirmându-mi că s-au dus vremurile când femeile se lăudau cu ce-au mai învăţat să gătească, că bărbaţii în ziua de azi nu mai valorează ceea ce valorau odată. Uită-te la Anamaria, preferă să ia decizii privind modul meu de petrecere al timpului liber ca şi cum aş fi o musculiţă de oţet, beată permanent. De parcă n-aş putea să dau cu pumnul în masă, să-i distrug toată zestrea într-o singură seară. Cred că şi ăsta-i un motiv pentru care mă gândesc tot mai des la serviciu, acolo cel puţin sunt atestat printr-o carte de vizită de care sunt mândru; acolo lumea mă priveşte cu puţină frică, nu-mi cunoaşte puterea, nivelul de acces la informaţii confidenţiale prin care le pot direcţiona viaţa, bănuieşte că e ceva de mine. Mă simt singur în cârd, neînţeles pe sfert neluat în seamă în rest, tac din gură în ciuda faptului că aşa n-am niciun farmec. Tavi şi cu Sergiu lasă impresia că le place să meargă întins spre cucul-cucului, să privească văile de la picioarele noastre, pe care ei le numesc glaciare, de parcă astfel ar fi mai interesante. O să ajungem la Strunga Munţilor cu o foame de lup noaptea singur în munţi. O să mâncăm ceva cald mai degrabă decât ceva bun, o să pendulăm între punctele cardinale ale cabanei să nu pierdem nimic din frumuseţea naturii, aşa cum se vede din ceruri. Unii dintre noi or să se umfle precum nişte baloane de săpun, sau poate nu. O să facem glume de oameni tineri, dar cu măsură căci avem printre noi fete cu leadership în compoziţia chimică a sângelui, ce nu suportă aşa-numitele mitocănii. Nimic nu-l va opri pe Tavi să olario-ească cântecele pe care le-a învăţat în Munţii Rodnei, ca şi cum cântecele alea se aplică la orice munte; n-o să facem caz din asta, cred că nici rană între degete, prea zburdăm deasupra norilor (departe de al nouălea cer, pe care-l ating mult mai uşor din de la etajul douăzeci). Pun pariu pe orice că ne vom întoarce spre casă fără ocolişuri ieftine, fără peisaje suplimentare. O să mă gândesc din nou la ursul brun, de veacuri stăpân în arealul lui. Între timp mergem înainte pe-o brână de parcă suntem întorşi cu cheia. S-a făcut şi mai frig. Ăştia o dau înainte fără ca vreun semn să se agaţe de ei. Îi privesc, tac, tac, conchid că prietenia e un subiect la care trebuie să mă gândesc mai des. Pentru asta am de gând să mă mai consfătuiesc cu mama, cu alţi lupi de mare în materie.