EPOCA LU
PARTEA ÎNTÂI (fragment)
Fantastic! Eşti Fantastic! Piele sub care gura te umflă
iubitule mai uşor decât aerul
dirijabil din umbră, îţi dau foc
unghiurile icosaedru proteic, iarăşi ai muchii:
înaintăm printre nouri, zei
ce ne plăcură, fulgere şi trăsnete şi fără-o julitură
totul pentr-o viaţă de clasă hovercrafturi,
două maşini pe-un nume prieteni
xenomani cu anvergură. Ordonez
printre fire pentru viaţă unde se produc filme adio
gropi poluare gunoi, ajută-mă triunghi cu facies
de om! adio peştişori
zâne cu romi, avem aripi prelungite
în sori, pile mărunte pentru ţara
unde? tu o să scrii cele mai albe poezii din lume.
Şi trag de sfori în timp ce tot mai jos
formele de relief ne fac mieros din ochi, o clipă
ne-ntorc pe dos Hei! doar am pus
totul pe hârtie de prea multe ori: ne lăsăm
prietenii fără tupeu,
rudele pe care o să le chem Eu, Bebe
dintr-o constelaţie Lu, de-acum:
mioritic plai, good bye!
te vom vedea legal peste nu ştiu câţi ani,
înalţă-te iubite!
înalţă-te cât gura mea cu foc
te umflă-n America! prin curenţi nebântuiţi, magneţi răsuciţi
şi dincolo de lună cât zeii ne plăcură doar am lăsat
numai ghinion
de a fi născuţi într-o bătătură
ca patria mea. Stac!
Noi Nu!, existăm! căci mă ştiu dincolo
de orgoliu naiv, de capriciu punk
tat fragil sub piele îţi sunt
gura din umbră, iubitule mai uşor decât aerul
dornic de sine
cură, te umflu spre suburbiile unui centru de lume:
high
Pa! am vârtej de la stele
din fizica teoretică cu icosaedrul probleme:
ne ameninţă piruete
frecvenţa teleportară în spaţiile negre, vezi
arsura cozilor în comete!
extra tereştrii în mişcări complete,
marţieni născuţi în cele trei ceasuri
rele. Şi biopânza
îmi şopteşte: sunt, fără mişto, cea mai fermecătoare
sarcină perfectă din cosmos, Da!
sărută-mă pe ureche, accelerând
brusc îmi decupează pielea de pe vertebre,
istoria lumii o recapitulăm dincolo
de protobacterii pe Pământ, aminteşte-ţi, au trăit
şi s-au cărat cupluri inteligente. Şi
pentru siguranţă întoarcem spaţiul
pe dos: decelerăm în sin em os, în regat electron:
Lu mea unde cel uns în general fără efort
e mare cap
oral Bă! Bă! sarcina
lor, negativă: de a-mi distruge logodnicul
proteic, iubit cu 20 de feţe sarcina lui: -s
eu în spaţiul apărut înainte de vreme (de aceea? am
numai subraţ şi două vertebre). Lupt
în spaţiul lipsă încercuită de pemeuri, agheuri,
mitraliere, romanuri, melevemeuri, de sarbacane
şi taburi: un fel de ţânţari
prin ureche, aşa
cum simt acum gâdilat pe vertebre.
Bă! Bă! Bă! îi neutralizez şi îi logaritmez şi
îi înmulţesc cu noi încercuitori şi îi depozitez şi
îi adun cu noi încercuitori şi aşa
-e- + e- e zero, însă din liceu ştiu:
plâng din suflet la filme;
plus, sunt, jur, îndrăgostită;
electronii au puteri pe orbite.
După o constelaţie prin biopânza halită
ăştia-şi întind poanta cu spaţiul lipsă, simt
acum dispare calciul un punct de fier
multiubitul fost de world mister, scena
sunt eu: subraţ plus rege
de acompaniament.
Am murit de m ori nu am
înviat, şi zic piua. Şi
cum aranjezi tu pe foaia aceasta foaia aceasta pe care tu
aranjezi foaia aceasta, spaţiul rămas îl aşez
pe spaţiul rămas auzi? primele semne
din Ţara Spaţiului Răsare. Bang! Fiţi isteţi
şi profitaţi de mine: electron, sol
împăciuitor. Cu voi optăm pentru preşedintele
din sarcină, modul de gospodărire:
0,00000000000000000016 C.
Prim-ministrul, cu Leana lui
sau cine ştie cum va fi cel mai bun, înainte
de toate va fi high pace-. De
nu, vom vedea şi veţi pleca în State, vom,
vom, ăăă
vom
ă
Am împărţit spaţiul la timp, alerg reapărând
iubitule mai uşor decât aerul
dirijabil din umbră, îţi dau foc
unghiurile, icosaedru proteic, iarăşi ai muchii:
cu fiecare mişcare (bat-o vina, relativă)
prindem o dimensiune,
adio spaţiu nou-nouţ nu e vreme de tine,
infinite dimensiuni: doar noi
vizibili
precum un gând subţire.
Ei bine, existăm. Ăştia
au pus în practică zaua de bicicletă şi riguros
au demonstrat inexistenţa
lui Dumnezeu. Drept
e, precum un gând subţire spaţiul
am ajuns de suntem: în Lu mea cu maxim număr
de dimensiuni introdus în cerebel de om (Myron dragă:
şi-n al tău!). Iubitule, spaţiul ca noţiune era
una; noi infinit împărţit la doi. Conform secolului XX, q.e.d.
TU EŞTI EU.
PARTEA A OPTA (fragment)
Acum stau pe scaun de porţelan şi mă gândesc
la cei ce-au trăit înaintea mea:
dacă nu-s în stare, străbunii de ce n-au încercat?
Să se combine local, să apar. De nu,
Universul n-ar fi existat.
Mă simt cetăţean universal, complexat
de a mă fi născut român. Dar ţin la locul acesta,
nu ca Lu. Stau pe budă acum.
Rozeta-mi pulsează: batonelul lung, da moale, încet & ferm
prin anus coboară, se ştrangulează Pleosc!
rămăşiţa coboară-ncet pentru trăire maximă.
Pentru mine aşa e: Ştii să trăieşti? Da! deci te caci
cu voluptate. Pleosc! Prin rozeta mea încercată.
Pleosc! pe acest mioritic plai, doldora de dor
de ducă. Eu încă ţin cu limba de-un sertar:
Aigess. În timp ce cu banii unui premiu literar
trei şmenari ce se respectă halesc bine la Velar-Med, urcă la etaj
cu o curvă trăsnet la care visez
ca poet.
Asta e. Dacă mă gândesc mult, mi se întăreşte
rămăşiţa de baton din fund. Să mă şterg
Dar mai am chef să şed.
Picioarele nu-mi amorţesc pentru că am scaunul moale,
cu un capac 1) desenat
2) spongios
3) din import.
Am scaunul moale: mulţumesc Cerului, n-am strâns exagerat din fund.
Dumnezeule! savurez acest miros călduţ.
Îmi permit: un coş nu mai am pe fund!
Ultima lună mi-a fost plin de coşuri, pe fond
alb-bolnăvicios printre firele de păr lungi. Gata-gata să mă scap,
pe rând le-am spart de colac. Uauuu!
Fiecare mi-a pătruns în rărunchi.
Fiecare mi-a pătruns în rărunchi. În veci n-o să uit. Jur!
Până îmi vor umple din nou fundul, şed
cum îmi place mai mult. Dar pentru a savura
o nouă defecaţie, trebuie să mănânc hârtia, de nu, faci
hemoroizi: simt cum bucăţele se desprind
de pielea de găină, cum alte rebele din firele de păr nu se duc.
Nu trebuie să apăs, altfel la degete ajung.
Nu s-a întărit. Dimpotrivă: de-aş fi fost novice
aş fi avut degetele acoperite de-un căcat apos, cu petele gălbui.
Încă o dată: acoperă toată hârtia.
Pic de sânge nu-i. Sănătos tun. (Aşa-i cu ăsta molicel:
te ştergi de mori; sau te speli dar îţi rămâne sub unghii
dacă n-ai debit la jet.)
Oricât de bestială e hârtia, dacă nu mă potolesc
sângerez la cur. Dar nici să mă mănânce. Să-mi bag chiloţii.
Degetele în fund. Din buricele degetelor
să se răspândească un iz neplăcut. Acum simt chiar pe dungă
o peliculă subţire şi câteva grăunţe în firele de păr prinse;
smocuri spre vârf, formează adăposturi
pentru căcatul grăunţe. Fiecare fir, la rândul lui,
e acoperit de căcatul pastă atât de fin, parcă nu-i. Mă şterg.
Tot mai e mult
parcă văd crusta din căcat şi sânge,
o s-o rup sigur. Alt amestec din căcat şi sânge lăsându-mi dâre.
O să-mi stea pe creieri. O s-o rup iar, o să put! Ei,
acest miros călduţ îmi stă în gât. Gata! pornesc ventilator
cu motor
din întrerupător. Dimineaţă a luat musca din al ei zbor
şi-a aruncat-o, pesemne, în nor, unde îngerii
au noaptea dormitor, ziua observator pentru Victor: la urma-urmei,
depozitar de pipi şi caca al lor (atenţie:
în simbioză cu neuroni formează creierii mei
[mustăcind de idei, nu?]).
Gata, mă spăl, cu hârtia asta fac hemoroizi: meseriaş clăbuc
formez din Fa săpun
şi-l folosesc chiar pe-al meu fund: lăbărţat, agresiv,
de bărbat-adevărat. Ca posesor al lui
mă declar cel mai privilegiat om de pe Pământ.
În câte nuanţe înfloreşte! În câte grade Durell!
Îl ating fin preluung. Să nu răceşti. Cu prosopul te frec:
o dungă maro nu-i: am încheiat (viaţă mişto, ce repede fugi!).
Remarcaşi? Fără un vânt neinspirat.
Doar mirosul lui: cald, învăluitor
Însă pentru a savura o nouă defecaţie
trebuie să mănânc. (Secretul?! fără un vânt!)
Şi, ca un cetăţean civilizat, iau peria
pentru a freca scaunul cu apa
din rezervor, până s-a dus ultima dâră de caca.
PARTEA A ZECEA (fragment)
Pot lua
un ziar. Maica-Domnului, nu ştiu de ce, dar în sfârşit
mă simt bine, fac efectiv corp cu după-amiaza. Mic, dar esenţial,
pot lua un ziar meştere:
Veghea Română
Evenimentul naţional
Paranormalul azi
Echidistant nu că declam,
dar veşnic e Paranormalul azi
(Nu uita: de luni chiar îmi pun în spaţiu planul!)
Printr-un experiment întru salvarea românilor
Trei monahi au salvat omenirea
Tehnicile de apărare împotriva vampirismului energetic au dus la o concluzie cu totul, dar cu totul ieşită din comun: păstrînd supărarea în suflet după apusul soarelui, spiritul atrage în sinele său energii inferioare. După cum se ştie, rezultatul este urmarea efectuării unui test într-o conjunctură siderală favorabilă (să nu uităm că Uranus e principalul vinovat de stresul zilnic) asupra unor necăjiţi ai soartei din Caucaz muntele ce adăposteşte cel mai puternic cuib de vampiri de pe Terra.
Pentru a adînci surprinzătoarele descoperiri şi pentru a le transfera benefic asupra alesului nostru popor, experimentul a fost rematerializat într-una din nopţile săptămînii trecute de trei monahi provenind din cele trei mînăstiri din România asupra cărora lumina se coboară ca la Ierusalim. O primă observaţie a scos în evidenţă că asupra subiecţilor apăsaţi de griji şi după apusul soarelui se pogoară fulgere fine sub forma literelor D-C-L-X-V-I, împiedicînd eliberarea energiilor inferioare în eterul vital.
Experimentul efectuat în aceleaşi condiţii, dar înaintea apunerii soarelui, fiind posibilă astfel tehnica vizualizării creative (TVC), a evidenţiat existenţa apei îngerilor diseminaţi în aer, apă a cărei asimilare prin eliberarea de unde S (stress-waves) permite continuarea viselor în cosmos.
Mai mult, în lupta cu magia curentelor telurice ce caracterizează prin excelenţă acest tip de experimente a fost intuit un procedeu eudemonist în vederea eliberării energiilor inferioare şi, culmea întîmplării, a unei modalităţi de împiedicare a venirii în cursul anului acesta a vampirilor în România. În momentul în care cercetările ajunseseră la un prag instituţionalizabil, experimentul a fost blocat (să nu uităm că experimentatorii sînt trei călugări proveniţi de la cele trei mînăstiri din ţara noastră asupra cărora lumina se coboară ca la Ierusalim) de un cutremur care, după spusele tuturor (dar tuturor!) martorilor oculari, a împiedicat venirea Iadului pe Pămînt.
În final, întreb: merită să fim supăraţi?
În spiritul interactiv al revistei noastre, aşteptăm răspunsurile inimoase ale adevăraţilor români iubiţi; să ne luminăm! De ce Da? De ce Nu? (Nu răspundeţi dacă sunteţi, Doamne-Dumnezeule, avortaţi.)
Retrăiesc experienţa Cioran:
Am citit Trei monahi au salvat omenirea.
Şi nu mi-a plăcut.
Dar de ce mă simt
excelent acum? detergent? degeaba?
de dude dulci? destul?
Nu?!
Nu. Avortaţi. Pare-se. Final. Experiment. Supăraţi. Dacă. Şi.
Suntem. Nici. Care. Va să. Zică. Merită!
Ce stare mişto am!
Datorită a doi piloţi americani
România devine centrul sexual al omenirii
conţinînd un final vibrant din partea redacţiei către toţi tinerii noştri
În timpul unui zbor ultrasecret, doi piloţi ai aviaţiei americane s-au trezit în mijlocul unei turme de porci bengali zburători. Deşi scopul misiunii lor (după cum a mărturisit în stare de hipnoză unul dintre piloţi cinci ani mai tîrziu) era de a împiedica revenirea Shambalei, centrul spiritual al Lumii, în România şi de a o orienta prin intermediul pendulului sideric în Munţii Stîncoşi, piloţii au conştientizat că porcii bengali zburători sunt un semn divin, iar ei victima rapacităţii capitaliste.
Astfel, flancaţi de fulgere globulare benefice şi folosindu-se de tehnica plutirii în culori, cei doi piloţi au suflat lung împotriva Răului Universal pentru ca, în scurt timp, la o viteză uluitoare, aerul să se deschidă şi să apară (spun ei) harta României Mari în culori verde-maro-albastru-roz (dovadă apodictică a faptului că zonele geografice din România au potenţial afrodisiac ridicat).
Simţind Pămîntul rotindu-se din ce în ce mai încet, cei doi piloţi, flancaţi de fulgere globulare, au străbătut un culoar spaţiu-timp (ca formă de energie demiugică) ce i-a condus la o înălţime apreciabilă deasupra solului, chiar în inima României. Aici, o energie afrodisiacă le-a străpuns corpul, toate organele li s-au deschis înspre dragoste (sex), cerul a devenit pămînt şi pămîntul cer; un laser le-a prins ceafa, după aceea ochii, după aceea pieptul şi sexul şi, într-un sfîrşit practic fără de sfîrşit, o voce acoperind izotrop spaţiul resimţibil a pornit să declame existenţa curenţilor curbionari aspiranţi formaţi chiar în spatele avioanelor lor, curenţi prin care Shambala a fost pentru totdeauna direcţionată chiar în inima României.
Uimiţi în sensul pozitiv al cuvîntului de aceste unde zgîriind subtil cer şi pămînt, pămînt şi cer, cei doi piloţi au lăsat baltă şi America şi avioanele ei cu posibilităţi de mărire în funcţie şi grad (în societate ce-i mai important decît asta?) şi, simţindu-se pregătiţi ca niciodată pentru orice fel de sex (pudibonzii să-i scuze), au realizat că acest minunat tărîm musai să fie buricul Pămîntului şi că aici, numai aici, trebuie să rămînă: în România, patria viitorului îndepărtat, dar sigur.
Astăzi, la cinci ani de la debarcarea lor în România, sunt proprietarii unei case de toleranţă proaspăt legalizată unde tot românul învaţă să practice sex. Dar nu sex murdar, ci un sex prin care copiii de pe acest tărîm minunat vor creşte mai frumoşi, mai inteligenţi, mai aleşi.
Mai aleşi pe acest incredibil de minunat plai. Binecuvîntat de cei doi americani, de cei doi americani care ştiu că viitorul este aici, în Shambala. Cu noi, lîngă noi, printre noi. Ei trăiesc în credinţă şi sunt foarte mîndri de ei, sunt recunoscători acestui Pămînt ce a fost şansa împlinirii lor; trăiesc în credinţă şi se simt atît de bine de parcă ar fi extratereştri: România! România! România!
În spiritul interactiv al revistei noastre, răspundeţi, tineri români: de ce trebuie să vină americanii pentru a ne ameliora r/naţiunea? În vreme ce dvs., tineri nebunatici, fugiţi. Vă întreb: de ce? E normal? Voi chiar nu vă iubiţi ţara aruncată în Shambala!? Ţara asta binecuvîntată de primii extratereştri veniţi pe Pămînt (orişicine o ştie)!? Munciţi aici, doar din clasele mici aţi învăţat că programarea subconştientului vă poate modifica destinul, rămîneţi! azi bubulii nu mai vibrează corupt, iar potenţialul afrodisiac al terenului e cel mai ridicat de pe Pămînt.
Doi americani au venit aici. Şi-au reuşit. De ce? Întrebaţi-vă profund. Şi, mai presus de toate, vă conjur, repet, vă conjur să trăiţi în credinţă!
Trăiţi în credinţă, nu într-un amalgam religios ce creează monştri, înainte de toate întru credinţa că România e ţara paranormalului orice vis poate deveni realitate!
PARTEA A TREISPREZECEA (fragment)
Sigur, numai dacă sunt inspirat în moarte de bunul ex-preşedinte
atunci gândurile-mi de-aici înainte ca şi duale-n efectul lor
adică, pe de o parte, eu fizic, pe de altă parte, gândurile ca nişte neutrini
(de inspirare era vorba) şi eu freş în moarte şi ei brusc vor începe
prin a mă plânge, uitând că nu au bani (nenorociţii)
se-ndreaptă când la ureche
le sună a fost găsit ieri seară
mort crispat (în duhurile drepţilor zicea popa),
rezemat la colţul patului într-o vomă cu bucăţi
de ficaţi, plămâni şi ce mai îmi ţinuse cutia, cu popa aruncând
tămâie pen-a scoate mirosul, cu îmbălsămătorul
care m-a dres aşa giugiuc de regret că nu l-am contactat pe când
cu femela aia de serviciu odată, cu sâni mere mărişoare şi craci creoli
(că veni vorba: acum, mort, înţeleg că într-un sfârşit mă copsesem,
adică preferam gagicile cu sânii mici. Ce zici?). Şi ştiu
că ei, dobitocii, se gândesc la săracul de mine
în acelaşi timp eu de facto-s în imagine cu Elisabeta, Gheorghe şi Gavril
şi câtă vreme nu mă văd bine nu-ş ce să mai surprind , dar mai ales
pe cine să invite şi ce să pregătească să nu se facă de ruşine pe scara blocului
căci cu iubirea de oameni Tu le chiverniseşti pe toate
şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti, se poate.
Chiar de-s preparat giugiuc nu trebuie a sta mult, dimpotrivă,
de unde să-mi ia coşciug (sărăcuţul de el, c-a fost băiat bun)
unul cu sculptură să nu-ţi fie ruşine că observă vecinii, şi ce mai plâng
şi ce mă mai sărută pe frunte, însă Elisabeta, Gavril, Gheorghe
povestesc cu chiote cum au trecut ei prin asta (eu le-am făcut aidoma)
şi că n-am ce face. Ce băiat bun a fost săracul! De mic. Drăguţ. A ascultat
de mama lui, de tata, de bunica, de bunicul şi de străbunica, a ascultat sărăcuţul.
Bine eşti cuvântat, iar tu Doamne, învaţă-mă între lumânări
de la care îmi cade faţa în camera asta în care tot zac de vreo nouă-zece ani acuma
acum, când plec din ea cu toată hoarda, toţi se tânguie ca nişte retardaţi
că nu-i aud pe Gavril şi Gheorghe, Elisabeta dar ei eu păţit la fel
şi n-am ce face.
Şi ce mai plâng proştii! După cum mă scot din cameră
sigur mi se vor ierta greşelile toate. La uşa spitalului, hopa:
ce băiat bun a fost săracul. De mic. Drăguţ. A ascultat de mama lui,
de tata, de bunica, de bunicul şi de străbunica, a ascultat sărăcuţul.
La prima intersecţie, hopa: ce băiat bun a fost săracul, cu tot tacâmul.
La altă intersecţie, hopa: că mă plictisesc şi eu, d-apăi ăia din spate.
Şi-am ajuns să mă văd sărutat pe frunte de toţi leproşii. Măcar
de-ar fi fost Lu; dar nu ca s-o flegmez ca pe ăştia, ci aşa. O văd eu de aici
mamă de puradel în America de Nord, cu un mascul în business de parcă
nu i-ar fi mirosit gura de la mine niciodată
Ce dacă sunt în cărucior acuma. Ce, în sicriu voi fi altfel? În fine
Sunt tot şef de coloană cu hoitul la răscruce, cei din spate sunt cu vremea,
auzi bă că Lu, prietena lui, l-a lăsat şi s-a cărat în Canada sau în State, că ea
era nebună cu d-astea, auzi bă că ăştia cu corupţia au mai prins
ceva-ceva, auzi bă că chiar în judeţ un copil de doi ani s-a enervat şi
şi-a ucis mama cu coasa, auzi săracul dar e normal! că m-am plictisit până şi eu
în morţii mă-sii.
Este cam aşa: Tu eşti Dumnezeu, ai dezlegat durerile celor ferecaţi;
odihneşte-mă. De fapt este cam aşa:
cu Elisabeta, Gheorghe şi Gavril stăm într-o parcare şi vedem până-n Canada
şi odihneşte-mă să mă care-n biserică odihnit, şi sălăşluieşte-mă
în curţile tale precum este scris, mântuitorul nostru, în cămările cereşti unde
cu excepţia unora cu capul cum imaginam eu oul de ornitorinc
şi cu patru picioare ce s-au atrofiat de la aripi, şi două aripi
ce s-au atrofiat de când şi-au tras în şezut propulsoare, e mişto. Cică-s îngeri
într-o circulaţie nebună, nebună, nebună
că noi în parcarea unde suntem de-abia avem loc să ne vedem
la loc de cinste în biserica
plină de lume pusă să leşine. Pe-ai mei primii, cu rang înalt
cu pace Domnului să ne rugăm
Bă, şi ce mă mai plâng proştii
Bă, şi ce mă mai plâng proştii
Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm
Doamne miluieşte,
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Ce dacă sunt în cărucior acum. Ce, în sicriu voi fi altfel?
Şi-acum să punem punctul pe i: trece un roi de îngeroaice
atât de drăcoase (aş fi zis pe vremuri) că le văd numai pe ele în faţă.
Dar care desfătare lumească este lipsită de întristare?
Vai, câtă luptă are sufletul meu despărţit de trup! Vai, cât lăcrimează
atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul când le văd pe-astea cum se duc
cu propulsoarele prinse-n şezut.
Doamne! în faţa ochilor se mişcă un alt roi de îngeroaice atât de drăcoase
că presiunile uriaşe pe suflet de-abia ţin loc de clădiri pentru trup
şi asta mi-e calea, că în deşert se tulbură tot pământeanul,
după cum aud tărăgănând popa:
când dobândim lumea, atunci ne sălăşluim în groapă.
Dar unde eşti tu Dumnezeu? preşedintele meu drag!
tu m-ai pus să-i văd urmându-mă spre groapă, din câmpul cămărilor cereşti
apar milioane de boabe ca îngeraşi moderni, iar de-ncerci s-ajungi pe ei
simţi căile determinate de presiunea pe sufletul tău faţă de rest,
se zice că în rest e Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i pe nicăieri
pe acest credincios
pe care l-ai mutat de pe Pământ, învredniceşte-mă să dobândesc
învredniceşte-mă să dobândesc
învredniceşte-mă să dobândesc, dar mai contează în clipa şoului
pe care-l reprezintă hoitul meu?
Sunt băgat în groapă cu lacrimi de crocodil
de proşti cât nimeni nu-ngână spre gaura unde mă amân:
oricum a trecut prea mult de când
sunt singur
