1970 - 1976 Dau primele semne de interes pentru poezie/folclor - cele mai complexe înjurături sunt învăţate atunci. Rime solide, încercate de-a lungul negurilor singur sau în grup dovedesc apetitul pentru poezie al foarte multor copii, cumva stins pe drum. Le scot din căciula cunoaşterii în diferite situaţiuni.   1976 - 1977 Clasa I. Nu pot despărţi cuvintele în silabe să mă pici cu ceară de lumânare. Am numerele şi diferite operaţiuni elementare la degetele de la mâini, dar (de exemplu) nu e nici o logică în a despărţi frunză în "frun" şi-n "ză". Încerc fără să izbutesc, o calitate de care voi avea nevoie ca "poet" mai târziu.   1977 - 1980 Continui şcoala primară într-o atmosferă de entuziasm general: ce ştiu copii din ziua de azi ce înseamnă a fi primit în rândul pionierilor după ce un an întreg te-au ţinut doar şoim al patriei? Privesc mândru înainte din câteva motive importante:     -  sunt cel mai înalt din clasă     -  am cel mai bun prieten     -  cum se face iarnă, opresc "dusul la şcoală" în Câmpina, Prahova, pentru a-l continua în Predeal, Braşov. Revind după ce se opreşte zăpada şi, logic, nu mai pot schia. A treia liniuţă cere o codiţă: în timp ce colegii mei îşi umplu minţile cu poezii învăţate pe de rost până la virgulă, eu mi le ţin nealterate.   1980 - 1981 Acesta este anul meu de glorie în sistemul de învăţământ românesc şi prin el confirm predilecţia mea pentru a nu face excese (totuşi, am fost menţionat pe pagina 4 dintr-un număr de  Gazeta Matematică).   1981 - 1984 Schiez din ce în ce mai bine, devin campion naţional la Păltiniş, slalom uriaş. Nu am scris nici un poem serios despre această realizare (cum aş putea să o numesc altfel?), încât uneori stau şi mă întreb în barbă dacă a fost "cu adevărat aievea". Ascult pentru prima oară Elvis Presley. Moare Nichita Stănescu. Nu iubesc nici o fată, în ciuda aparenţelor. Mă specializez în Geometrie Plană şi în Spaţiu şi Limba şi Literatura Română. Mi-aduc aminte de bancul cu poliţaiul: "şi la ce i-a folosit?". Dar iau examenul!   1984 - 1986 Şi intru în clasa a 9-a A! AC/DC, AC/DC, AC/DC, sau apetitul meu pentru hard rock pune toate fetele la colţ. Călătoresc în străinezia, parte a lotului naţional de schi (de câţiva ani). Cumpăr discuri originale, descopăr Iron Maiden; uneori ascult şi astăzi The number of the beast. Îmi dezvolt tehnica aruncatului la coş. Nu chiulesc de la ore, dar nu dintr-un principiu solid. De-aş avea un panou de baschet mai aproape de casă, poate şi astăzi  astfel m-aş relaxa în loc să mă gândesc cum se face că nu beau. Nu învăţ să dansez. Nu este un cui în inimă, nu este o dramă, dar nici nu ajută. Poezie-i cuvânt neutru, de care mă lovesc la o teză unde copiez (căci sunt băiat dăştept, nu?), iar poet înseamnă Adrian Păunescu, un individ pentru mine cam abstract ca om. Nu ştiu ce-i aia mâncarea de spital. Încep să înţeleg, oarecum vag, că trăiesc într-o dictatură nenorocită.  Din două clase de Matematică - Fizică va rămâne una, specializarea Prelucrător prin aşchiere. Asta vrei tu de la viaţă? Nu ştiu, dar învăţ pentru că am înţeles că aşa trebuie.   1986 - 1988 În 1984, am reuşit al 5-lea la examen. Acum intru al 7-lea. La facultate voi ocupa lista pe poziţia 9. Din ce în ce mai prost; totuşi, nu este o problemă întrucât încă nu m-am apucat de scris poezie.   1988 - 1989 Armata. Perioada de viaţă în care am devenit pe jumătate bărbat (completată mai târziu, în după amiaza în care m-am giugiulit până la capăt pentru prima oară). Sunt foarte multe de povestit, umbre felurite vor da din coate şi vor intra în poezii, ceea ce dovedeşte că se merită. Mi se propune să devin informator de armată (nu securitate). Refuz din prostie, mă prind în ce situaţie am fost pus în timpul unui planton de noapte câteva zile mai târziu. Dar "Big Brother" mă lasă-n pace să-mi duc viaţa. Câştig titlul naţional al armatei la schi, ceea ce-mi deschide poarta către căpitanul nostru cel de toate zilele; primesc permisii pentru a ajunge lângă iubita mea (indiferent de ce las se se înţeleagă în textele mele, câinele - şi nu poeziile - sunt cel mai credincios prieten al omului), soţia mea de peste ani, mama copilului meu.   1989 Anul I de facultate, Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, Braşov, România (odată acreditată în Canada, după cum mi s-a spus la oha, dar eu am băgat la cap). Trăiesc revoluţia cu iubita mea în braţe, în faţa televizorului (mai târziu m-am ofticat că nu m-am dus să lupt cu arma-n mână, n-aş mai fi plătit taxe pe salariu; iar să-mi scot certificat de revoluţionar prin şpagă nu e felul meu; şi acesta este un motiv pentru care am emigrat).   1990 Do you cry in happy hours? e o întrebare nevinovată pe care Fish o aruncă în Hotel Hobbies (vezi Marillion, Clutching the Straw, 1987). Peste creierul meu are efectul unui ciocan în rotulă, şi de atunci.   1990 - 1994 Axiomă: cine nu citeşte poezie zilnic şi nu scrie poezie săptămânal n-are sens în viaţă. Particip, mai pe sărite, la şedinţele cenaclului Interval din Braşov, unde continui să fie dezmembrat în bucăţi infime. Eu dau dreptate domnilor poeţi, prietena mea îi înjură la ieşire. Scriu poezii ce vor fi incluse în volumul Aigess, Editura Eminescu, 1997. (Pentru a nu fi înţeles greşit "m-am gândit suficient de mult la „ce bun să publici"? Însă viaţa prea-mi intră pe făgaş, se pare că părinţii mei sunt în crize de subiecte de dat mare cu mine. La "presiunea" lor, public). Retrospectiv, nu am făcut nici rău nici bine. Am un principiu sănătos: nu pierd nici un laborator (sunt obligatorii), nu merg la nici un curs. În anumite week-end-uri muncesc pentru bani; ei curg ba dintr-o parte, ba din alta.    1994 Debutez (pagină întreagă, sic!) în România Literară. Mă căsătoresc, proaspet absolvent. Vorba aceea: o dată se căsătoreşte omul prima oară.   1994 - 1997 Mă stabilesc în Bucureşti. Pentru două luni lucrez ca domn inginer într-o fabrică de parchet – fapt cosmetizat în Epoca Lu, sar din floare în floare la diferite firme de comerţ exterior. Nu-mi găsesc locul. Particip la şedinţele cenaclului de la Facultatea de Filologie, condus de Mircea Cărtărescu (faptul că cenaclul a fost condus de Mircea Cărtărescu nu mă recomandă drept un poet mai valoros). Mai public un poem, două: Luceafărul 1994, Vatra 1995, Cuvântul 1996, România Literară 1998.   1998 Sunt inclus în volumul colectiv Ferestre 98, Editura Aristrac, 1998 (logic),  alături de colegii mei de cenaclu Iulian Băicuş, Marius Ianuş, Doina Ioanid, Angelo Mitchievici, Ioana Nicolae, Cecilia Ştefănescu. Sunt conştient cu nu ale mele poezii sunt cele mai captivante. De un an de zile mi-am găsit locul într-o corporaţie multinaţională ce fabrică şi distribuie (printre altele) mai multe tipuri de şampoane, pe care le folosesc cu succes pentru a mă spăla pe creieri. Se împlinesc patru ani de când scriu la o cărţulie în ciuda vicisitudinilor vieţii: Epoca Lu; prima ei versiune va fi încheiată în 1999, ultima când îi va veni vremea.   1999 Se naşte Amalia. În rest nu mare lucru.   1999 - 2002 A venit şi vremea mea să mă îngraş. Să mă aplatizez la faţă. Măcar la serviciu chestiile se desfăşoară pe făgaş, după cum am mai spus. Dar nu intenţionez să fac serviciu de performanţă, prefer să fiu racordat la poezii. Cu toate acestea trec printr-o perioadă numai relativ inspirată. Nu mai pot începe o a doua Epocă Lu. Toate la vremea lor, prefer să mă consolez. Acum: Poa' să ningă                Poa' să plouă, Eu trebuie să-mi iau Canadiană nouă! Periodic îmi creşte salariul. Îmi pute totul. Cu excepţia faptului că, din nou, particip în competiţii de schi alpin. De data aceasta pentru "neprofesionişti" - avem haz.    2002 - 2005 Nu mai trăiesc în România, însă continui să folosesc aceleaşi şampoane pentru a mă spăla pe creieri. Avem prieteni noi la vremuri nouă - mă simt la fel de bine ca şi în copilărie. Alerg şi ridic greutăţi. Public Epoca Lu, Editura Paralela 45, 2005. Continui să fiu copil (în ciuda unor semne de chelie pe faţă): îngroş colecţia de peste 1100 de cd-uri, descopăr muzici noi. O treime îmi dau fiori pe spate. La serviciu scriu rapoarte din ce în ce mai curat. Nu credeam vreodată a înţelege cum se poate ca viaţa de "Corporate America" să mă ajute să scriu poezie, dacă nu mai bine, cel puţin mai eficient. Aşadar, trec prin perioade în care scriu poezie în ciuda senzaţiei că nimeni nu o citeşte. Uneori îmi place să glumesc: ei, dar eu sunt un nimeni?   2005 - 2007 Finalizez o nouă carte, intitulată Important. Mă simt în pielea lui Victor Nichifor, personajul principal, periculos de comfortabil. Scriu des, cu explicaţie: în realitatea crudă mă plicitsesc de mine groaznic. Încerc să fiu om onorabil, pentru asta plătesc un preţ - nu ştiu cât de mare, mă roade mă roade mă roade. Din exterior rămân părinte de copil în clasele primare, trebuie să facem matematică, balet, înot, pian. Coincidenţă sau nu, sunt promovat la serviciu, am senzaţia că de mult timp am intrat în sistem - instinctul de conservare nu-mi permite nici un pas lateral. Încerc să-mi cultiv punctele tari, devin de neimaginabil. Şi astfel ajung la Important, Editura Paralela 45, 2007.   2008 Notez cât mai ţin minte sigur: în 2006 am alergat 5 kilometri în 20:15 min., 15 kilometri în 70:50 min. Sunt un scriitor împlinit: copilul meu, la opt ani, doreşte să devină scriitor.